Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea şi măsurarea  inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.

Sensul iniţial al noţiunii de „inflaţie” este legat de ideea de „umflare”, de „creştere”, însă de o creştere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existenţa unei cantităţi excedentare de monedă, dar inflaţia nu este legată numai de fenomenele monetare.

În analizele moderne o altă idee as¬ociată noţiunii de „inflaţie” este aceea că inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă, cuprinzând expresii ca „presiuni inflaţioniste”, „tensiuni inflaţioniste” (fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă anumite „forţe” contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a preţurilor.

Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar. Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru. 

Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului al XIX-lea şi a primelor decenii ale secolului al XX-lea. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie. 

Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de „inflaţie monetară” - este definit prin celebra „ecuaţie a schimbului” lui I. Fisher:

M x V = P x T

unde M = masă monetară

V = viteza de circulaţie a monedei

P = nivelul general al preţurilor

T = volumul tranzacţiilor

Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că M este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă definiţie a inflaţiei. 

În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru  că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.

Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară - creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede decât alte elemente cu care este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este excesivă, depăşind viteza evoluţiei elementelor reale).

Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, „umflată” artificial, pe de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de „inflaţie” se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de „inflaţie bugetară”, de „inflaţie salarială”, care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care pot fi şi fenomene independente.

„Inflaţia bugetară” desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. „Inflaţia bugetară” este disparitatea dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.

„Inflaţia salarială” apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.

Înseamnă că se pot găsi atâtea forme de inflaţie câte posibilităţi teoretice de asociere a două câte două variabile economice există. Inflaţia este un fenomen rezultat numai prin raportare.

În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.

În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.

Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.

Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a fenomenului inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea „teoriei cererii excedentare”, care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta globală.

Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz în care inflaţia nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte adesea de „inflaţia nemonetară”.

Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist „teoria cererii excedentare” are avantajul că evidenţiază existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel, conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există şi într-o economie în care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest caz, deoarece piaţa nu se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel, nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc. sunt manifestări ale inflaţiei de aceeaşi natură ca şi creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.

Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi dau naştere unui proces.

Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.

Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie directă.

Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea fenomenelor:

- când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca „târâtoare”, „lentă” şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;

- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este „declarată”, „forte”

- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau hiperinflaţie.

În continuare vom analiza două tipuri de inflaţie prin preţuri, şi anume,  „inflaţia declarată”, „forte” şi „inflaţia târâtoare”, „lentă” sau „slabă”. Reputaţia  inflaţiei declarate este de a fi „alarmantă”, pe când cea a inflaţiei târâtoare este de a fi „indulgentă, blândă”. 

Delimitarea dintre cele două forme de inflaţie de face cu ajutorul ratei inflaţiei. Rata inflaţiei se exprimă cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată, de obicei, un an de zile:

I = (P1 - P0) / P0 x 100

Astfel, în funcţie de nivelul acestei rate, se încearcă să se traseze o frontieră între „inflaţia declarată” şi „inflaţia târâtoare”. Determinarea acestei frontiere constituie elementul esenţial al aşa-numitei „teorii a pragului inflaţiei”, conform căreia depăşirea „pragului” respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre lucruri: până la „prag” inflaţia poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste „prag”, se intră într-o zonă periculoasă în care dezordinea nu poate fi stăpânită. Dar acest „prag” între inflaţia declarată şi inflaţia târâtoare diferă foarte mult, în funcţie de ţară, de momentul ales, de caracteristicile sociologice ale comunităţii avute în vedere, etc.