Lucrare Procedee Tehnico Tactice In Domeniul Cercetarii Traficului De Stupefiante

  • Nota 10.00
  • 0 comentarii
  • Publicat pe 01 Septembrie 2021

Descriere Lucrare

EXTRAS DIN DOCUMENT

    2.1. Evoluţia reglementărilor juridice internaţionale în vederea combaterii traficului si consumului ilicit de stupefiante
    Observându-se consecinţele, gravitatea şi implicaţiile pe care le ridica traficul de opiu şi consumul abuziv al acestuia care era foarte răspândit în rândul populaţiei chineze dar şi a altor popoare, s-a simţit nevoia unei reacţii din partea comunităţii internaţionale.
    Astfel în anul 1845 în Franta s-a adoptat o lege care permitea controlul asupra unor stupefiante, iar în perioada 1895 -1906, diverse state si teritorii ale S.U.A. au adoptat regulamente speciale privitoare la controlul opiului si a altor stupefiante.
    Anul 1906, a rămas un an de referinţă în istoria combaterii traficului şi consumului abuziv de opiu. În acel an, China a interzis cultura macului de opiu pe teritoriul sau şi simultan a incheiat o întelegere cu India pe termen de 10 ani, prin care aceasta ţară se obliga să-şi reducă progresiv exportul de opiu către China. Aceste măsuri luate de China au fost apreciate ca reprezentând primul pas făcut de o ţară în vederea eradicării folosirii opiului pentru fumat.
    În anul 1908, s-a interzis fumarea opiului în Filipine şi în general, folosirea opiului în alte scopuri decat cele medicale si stiinţifice. 
    În anul 1909 la Shanhai, în China a avut loc o conferinţă internaţională dedicată analizării traficului şi consumului abuziv de opiu şi luarea unor măsuri pentru stoparea acestui fenomen. La această conferinţă au participat reprezentanţi a 30 de state. Conferinţa nu s-a încheiat cu semnarea unui tratat internaţional, deoarece reprezentanţii la conferinţă nu au avut împuterniciri din partea statelor lor, pentru semnarea unui astfel de document, însă au fost adoptate un numar de 9 rezoluţii care au servit mai târziu ca bază de lucru pentru acordurile si convenţiile ce s-au încheiat ulterior în această materie.
    Pe lângă adoptarea celor 9 rezoluţii, conferinţa din anul 1909 de la Sanhai, a avut meritul de a fi creat pentru prima oară o "Comisie Internaţională a Opiului". 
    În esentă, rezoluţiile adoptate, solicitau insistent statelor sa limiteze progresiv utilizarea opiului în alte scopuri decât cele medicale sau stiinţifice, să împiedice expedierea opiului către alte tări, să interzică importul, astfel ca, putin câte putin, să dispară întrebuinţarea opiului pentru fumat şi să se stabilească şi un control internaţional asupra fabricării, vânzării, distribuirii morfinei şi a altor droguri vătămătoare.
  După această primă manifestare internaţională, datorită eforturilor depuse de către comunitatea internaţională, în anul 1912, la Haga, a fost încheiată prima convenţie internaţională în materie de stupefiante şi anume "Convenţia Internaţională a Opiului".
    Principalul merit al acestei convenţii a fost acela de a fi instituit un control internaţional asupra opiului şi de a fi deschis calea unui drept internaţional de control în această materie. Potrivit acestei convenţii, fabricarea şi comerţul cu opiu 
medicinal, cu morfina şi cu alţi alcaloizi ai opiului, cu cocaina precum şi cu alte
asemenea substanţe, nu erau permise decât în scopuri medicale sau stiinţifice. În acest sens, pentru desfaşurarea unor activitaţi cu opiu, convenţia stipula că producţia şi distribuţia opiului brut, să fie pusă sub control internaţional.
    În sfârşit, convenţia mai prevede că fabricarea şi întrebuinţarea opiului preparat să fie progresiv interzisă, iar statele să instaureze un control national asupra fabricării şi distribuirii opiului şi derivaţilor din opiu. Se poate afirma, că prin prevederile sale, "Convenţia Internaţională a Opiului" de la Haga din anul 1912, a creat sub o formă mai rudimentară, actualul regim internaţional al stupefiantelor. Cum la acea dată, nu există un organ internaţional special care să vegheze la aplicarea prevederilor acestei convenţii, parţile participante la încheierea conventiei au convenit să schimbe prin intermediul guvernului Olandei, textele de lege pe care le vor elabora pentru controlul pe plan national al opiului, precum si statisticile pe care le cerea convenţia si pe care statele urmau să le întocmească.
Astfel, pentru prima dată, obligaţiile pe care şi le-au asumat statele participante la conferinta de la Haga din anul 1912, de a colabora la o campanie internaţională contra toxicomaniei, au încetat de a mai fi o simplă obligaţie morală, ele devenind obligaţii de drept internaţional.
    Cu toate bunele sale intenţii, "Convenţia Internaţionala a Opiului" de la Haga din anul 1912, nu a intrat imediat în vigoare, deoarece, pâna la data de 31 decembrie a acelui an, nu toate parţile au ratificat-o, iar între timp izbucnise primul război mondial. Ea a intrat în vigoare, dupa încheierea tratatelor de pace de la Versailles din anii 1919 -1920.
  Dupa primul razboi mondial, sarcina de a veghea la executarea prevederilor Convenţiei de la Haga  a revenit Societăţii Naţiunilor. Pentru a se achita de aceasta obligaţie, Societatea Naţiunilor a creat în anul 1920, "Comisia consultativa a traficului de opiu si a altor droguri vătămătoare". Această comisie a jucat un rol important în combaterea traficului ilicit şi consumului abuziv de stupefiante, fiind însarcinată să ţină la curent Societatea Naţiunilor asupra problemelor pe care le ridicau pe plan internaţional stupefiantele.
    "Comisia consultativă a traficului de opiu şi a altor droguri vătămătoare", a fost aceea care a înţeles cel mai bine ca în principalele state fabricante de stupefiante şi în cele producătoare de materie primă vegetală, problemele traficului ilicit si consumului abuziv de stupefiante reprezintă o gravă problemă socială. De aceea Comisia consultativa a servit drept centru pentru schimbarea unor puncte de vedere asupra problemelor pe care le ridica controlul internaţional al stupefiantelor şi mai ales asupra traficului ilicit. Ea a contribuit la remedierea unor lipsuri din reglementările nationale ale statelor, atrăgând totodată atenţia guvernelor interesate asupra acestor lacune şi a alertat opinia publica mondiala împotriva traficului ilicit şi consumului abuziv de stupefiante.
    Activitatea pe plan internaţional pentru combaterea traficului şi a consumului abuziv de stupefiante, a continuat şi sub egida Sociataţii Naţiunilor. Astfel, în luna noiembrie a anului 1924, un numar de 41 de state au participat la o conferinţă generală consacrată stupefiantelor.
    În anul 1925, la Geneva, a avut loc o noua conferinţă a opiului, având ca obiectiv principal supunerea comerţului mondial cu droguri, unui control internaţional. Rezultatul conferinţei a fost adoptarea unei convenţii internaţionale şi anume "Convenţia internaţională a opiului".
    Intrată în vigoare în anul 1928, Convenţia de la Geneva din anul 1925, a pus bazele unui sisitem de licenţe şi inregistrări în toate tranzactiile referitoare la 
stupefiante şi a impus statelor semnatare să furnizeze informaţii şi statistici detaliate în privinţa producţiei şi a consumului de stupefiante.
    În anul 1931, un numar de 57 de state au participat la Geneva la o conferinţă internaţională consacrată stupefiantelor şi au adoptat "Convenţia pentru limitarea fabricării si reglementarea distribuirii stupefiantelor", convenţie intrată în vigoare în anul 1933. Această convenţie prevedea ca fiecare parte contractantă să stabilească anual o evaluare a stupefiantelor manufacturate, necesare nevoilor proprii şi destinate scopurilor medicale sau stiinţifice.
    Pentru a completa unele neajunsuri, în anul 1936 a fost convocată o noua conferinţă la Geneva, care s-a finalizat cu încheierea "Convenţiei pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare". Această convenţie a instituit şi un sistem de cooperare directă internaţională între poliţiile diferitelor state, parţile contractante obligându-se să înfiinţeze fiecare în ţara lor, un organ central de represiune, care să organizeze o campanie împotriva traficului ilicit şi care să favorizeze în acelaşi timp cooperarea internaţională pentru combaterea lui.
    În luna februarie a anului 1946, Consiliul Economic şi Social de pe langa O.N.U., a creeat "Comisia Stupefiantelor" ca un organism tehnic, care a preluat funcţiile fostei "Comisii consultative a traficului de opiu şi a altor droguri vătămătoare" care nu mai funcţiona din anul 1940.
    La 11 decembrie 1946 la New York a fost semnat un protocol prin care au fost amendate Convenţiile şi Protocoalele asupra stupefiantelor încheiate pe plan internaţional până la acea dată.
    În anul 1953, la New York, a fost încheiat un Protocol care viza limitarea şi controlul culturilor de mac opiaceu pentru producţia de opiu, comerţul internaţional cu opiu şi consumul de opiu necesar în lume pentru scopuri medicale şi stiinţifice.
       2.2 Regimul juridic al substanţelor şi produselor stupefiante în România
    Primele semne ale unei intenţii legiuitoare în materie de stupefiante apar la data de 6 martie 1794. Printr-un "nizam" (decret) dat de domnitorul Alexandru Moruzi sunt stabilite reguli precise de funcţionare a spiţeriilor (farmaciilor) şi norme de conduită pentru spiţeri (farmacişti). Acest nizam este socotit ca fiind primul act normativ autohton care priveşte drogurile în mod direct.
    În anul 1928, ca urmare a obligaţiilor ce-i reveneau din "Convenţia internaţională a opiului" de la Geneva din anul 1925, ca ţară participantă la convenţie, România a adoptat Legea nr. 58/1928 pentru combaterea abuzului cu stupefiante, lege ce cuprindea 5 articole.
    În anul 1936, ca urmare a conferinţei internaţionale de la Varsovia din 1 noiembrie 1927, a fost introdusă în Codul penal al României infracţiunea de trafic de stupefiante.
    Articolul 382 din Codul penal de la 1936 a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948. Cu ocazia republicarii a fost modificată aplicarea pedepseii amenzii de la 2.000 - 5.000 lei la 4.000 - 10.000 lei.
O altă modificare a fost adusă art. 382 din Codul penal prin Decretul nr. 202/1953.
    În luna decembrie a anului 1969, România a adoptat o noua legislaţie privind regimul produselor şi substanţelor stupefiante, Legea nr. 73/1969, legislaţie care în linii generale este în vigoare şi în prezent.
    Înlocuirea legislaţiei care a reglementat până la sfârşitul anului 1969, regimul produselor şi substanţelor stupefiante în ţara noastră, s-a impus cu necesitate, avându-se în vedere imperfecţiunile fostelor acte normative, cât şi situaţiile nou ivite pe parcurs, care o făceau să fie depăşită în mare măsură.
    Vechile acte normative care au reglementat regimul produselor şi substanţelor stupefiante au fost:
- Decretul nr. 227/1950 şi H.C.M. nr. 1178 din 1954 privind comunicarea unor date în legatură cu importul, folosirea şi difuzarea stupefiantelor.
- Decizia nr. 116.086 a Ministerului Sănătăţii care stabilea normele de aplicare a Decretului nr. 227/1950.
- Decretul nr. 496/1952 care reglementa regimul substanţelor toxice, includea în Tabelul anexă pe lângă substanţele toxice propriu-zise şi unele produse toxice cu acţiune stupefiantă.
    Legislaţia adoptată la sfârşitul anului 1969 de către România în materia stupefiantelor se caracteriza la acea dată printr-o reglementare unică şi completă a regimului acestor substanţe sau produse, punând totodată de acord realităţile existente în ţară cu dispoziţiile din Convenţia unică a stupefiantelor din anul 1916.
    De asemenea din contextul acestei reglementări se desprindea ideea dominantă a necesităţii prevenirii traficului cu stupefiante şi a cazurilor de toxicomanie, a luării măsurilor cele mai eficiente pentru recuperarea toxicomanilor şi redarea lor societăţii.
    Datele realităţii de după primii 5 ani de la revoluţia din decembrie 1989, indicau că România a devenit ţinta mafiei internaţionale a stupefiantelor şi că de fapt ţara noastră este victima unui trafic organizat. De aceea era nevoie de o schimbare, schimbare ce a venit prin Legea nr. 140/1996 care a adus unele modificări Codului penal de la 1968. Se poate spune că prin modificările aduse prin Legea nr.140/1996, articolului 312 din Codul penal de la 1968, societatea a reacţionat mai ferm pentru combaterea traficului şi consumului abuziv de stupefiante cât şi pentru o mai eficientă ocrotire a sănătătii publice.
        2.3. Legea nr. 143/2000.
    În prezent, în România, regimul produselor şi substanţelor stupefiante este stabilit prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, lege intrată în vigoare la data de 3 august 2000 şi Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 1359/2001. 
    Dacă ar fi să caracterizăm această lege în ansamblul ei, tinând seama de realităţile din ţara noastră şi momentul în care a apărut, putem afirma, că ne aflam în faţa unei legi operative de luptă contra traficului şi consumului de droguri, care se înscrie în pachetul de legi elaborate de Parlamentul României pentru combaterea crimei organizate.
    Prin apariţia acestei legi, se asigură organelor abilitate ale statului, cadrul juridic necesar desfăşurării unei activităţi eficiente pentru combaterea mafiei stupefiantelor. Este cunoscut faptul că, traficanţii de droguri sunt extrem de prudenţi. Aducerea lor în faţa justiţiei este o treabă anevoioasă şi greu de făcut, deoarece strângerea probelor împotriva lor este aproape imposibilă.

CUPRINS

Capitolul I – Refernţe istorice asupra originii consumului şi traficului de substanţe sau produse stupefiante
Capitolul II – Regimul juridic cu privire la traficul de stupefiante
2.1. Evoluţia reglementărilor juridice internaţionale în vederea combaterii traficului şi consumului ilicit de stupefiante
2.2. Regimul juridic al substanţelor şi produselor stupefiante în România
2.3. Prevederile legii nr.143/2000.
Capitolul III – Drogurile. Definiţie şi clasificare.
3.1. Ce sunt drogurile?
3.2. Dependenţă, toleranţa şi abuzul de droguri
3.3. Toxicomanii, toxicomania şi supradoza.
3.4. Clasificarea substanţelor pshiotrope.
3.5. Clasficarea drogurilor.
Capitolul IV – Moduri şi sisteme de operare folosite de traficanţi
4.1. Modalităţi de ascundere
4.2. Modalităţi de ascundere în trafic a stupefiantelor
4.3. Moduri de operare frecvente ale traficanţilor de droguri
Capitolul V – Elemente metodologice aplicate în investigarea traficului de stupefiante
5.1. Cauzele şi condiţiile care au generat producerea infracţiunii
5.2. Modalităţi de depistare a traficanţilor
5.2.1. Metode tactice
5.2.2. Metode tehnico-ştiinţifice
5.2.3. Identificarea toxicomanilor
5.3. Investigarea propriu-zisă a traficului de stupefiante
5.3.1. Modalităţi de documentare pentru începerea urmăririi penale
5.3.2. Cercetarea la faţa locului
5.3.3. Constatarea infracţiunilor flagrante
5.3.4. Efectuarea percheziţiilor, verificarea şi ridicarea de înscrisuri
5.3.5. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice ale expertzelor
5.3.6. Ascultarea martorilor, a învinuiţilor sau inculpaţilor, ascultarea toxicomanilor.
Capitolul VI – Lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri
6.1. Motivele consumului de droguri
6.2. Modul de operare consumator- dealer
6.3. Măsuri de prevenire şi combatere a traficului şi consumului ilicit de droguri
6.4. Măsuri de eficientizare a luptei împotriva traficului de stupefiante
6.5. Strategia naţională antidrog
Capitolul VII – Cercetarea criminalistică
Anexe
Descarca lucrare