Printre  manifestătrile vieţii sociale, religia este una dintre acelea care a fost mai bine studiată. Cercetările sociologiei moderne ne îmiedică de a reduce religia la sentimentul religios individual. Religia nu apare decât în cadrul societăţii, se obiectivează în instituţii şi practici colective şi organizează în genere relaţia pe care grupul social o întretine cu forţele invizibile presupuse a determina viaţa lui. Dar cu toate că religia este una din formele de manifestatre ale vieţii sociale, studiul raportului ei cu arta, prin mulţimea şi specialitatea problemelor pe care le pune, face necesară o expunere separată.

Influenţa religiei, în sensul larg al cuvântului, asupra dezvoltării artelor nu s-a istovit niciodata. Varietatea curentelor religioase a provocat totdeauna expresia lor plastică.Relaţiile dintre plastica şi religie s-au păstrat şi în creştinism, şi mult înainte ca Renaşterea să fi produs o artă laică, marea majoritate a operelor de arhitectură, pictură şi sculptură aveau un caracter religios. Această conexiune s-a păstrat mai multă vreme în orientul Europei, încât despre ţările ortodoxe se poate spune că înainte de veacul al XIX- lea au ignorat cu totul orice artă plastică laică.

        Nici pictura sau sculptura religioasă n-au depăsit modelele Renaşterii sau Barocului, după cum întreaga artă religioasă din ţările ortodoxe a rămas în sfera stilului bizantin. Instituţia Bisericii a păstrat legătura dintre arta plastică modernă şi religie, făraă ca aceasta să mai fie izorul unor creaţii orinale. 

        Inspirându-se din religie, arta a stat deseori la rândul ei în serviciul sentimentului religios.Daca evangheliile au putut îndruma atâta vreme sufletele, lucrul se datoreste şi frumuseţii lor literare. Prin operele poeţilor, dar şi prin imaginile plastice sau prin compoziţiile muzicale, multe suflete au putut fi îndrumate către pietate. O acţiune religioasă putem de altfel recunoaşte artei, chiar atunci când nu are un conţinut religios.

         Duşmania nutrită împotriva artei de secta iconoclaştilor sau de unele personalităţi fanatice ca Savonarola sau Calvin a trebuit să cedeze în faţa conştiinţei unităţii idealului şi a sprijinului pe care formele lui felurite şi-l acordă reciproc. Încă din antichitate, Platon recunoştea contemplării frumuseţii un efect mistic: accesul în patria eternă a sufletului, în lumea Ideilor eterne. Vechile reprezentări ale platonismului au rămas adânc înrădăcinate în conştiinţa europeanului. Din ele se trage o vorbă ca aceea a lui Michelangelo scriind Vittoriei Colonna: ,,Pictura cea bună se apropie de Dumnezeu şi se uneşte cu el”. Tot de acolo cuvântul lui Luther, care, denumind muzica ,,o artă divină”, o recomanda educaţiei tineretului. Chiar expresia populară recunoaşte frumuseţii naturale sau artistice însuşirea divinităţii. Lăudând realitatea sentimentului care inspiră această expresie în vorbirea germanilor din vremea sa, doamna de Staël scrie: ,,Ficare om poate găsi în vreuna din minunile universului pe aceea care vorbeşte mai puternic sufletului său: unul admiră divinitatea în trăsăturile unui părinte; altul, în inocenţa unui copil; altul, în cereasca privire a Fecioarelor lui Raffael, în muzică sau în poezie. Fără îndoială că arta nu este religie. Dar contemplaţia artei creează o stare de suflet favorabilă religiei.   

       Această lucrare este alcătuită din patru pânze pătrate cu latura de 90 cm. Am urmărit sugerarea a patru simboluri cristice  - Crucea, Pâinea, Sfântul Potir şi Lumânarea – nefiind interesată de reprezentarea lor într-un mod realist. 

Tradiţia creştină a condensat în imaginea crucii mântuirea şi patimile Mântuitorului.

       În această lucrare forma decupată, a crucii, în scândura ne poate trimite cu gândul la fereastră. Fereastra este ,,ochiul” casei. Ea mediază opoziţiile înauntru – afară, inchis – deschis, leagă intimitatea casei ( familiei ) de lumea exterioară. Este locul intrărilor şi al ieşirilor; de aceea pe fereastră se presupunea că pot intra duhurile rele. De aici derivă obiceiurile de a depune pe ferestrele ce ies în stradă diferite obiecte, plante, de a atârna perdele cu proprietăţi apotropaice. O asemenea funcţie la ronâni avea şi crucea ferestrei. Crucea înscrisă intr-un pătrat simbolizează fereastra noastră tradiţională. În acest caz crucea însăşi este fereastra prin care avem acces la lumină. În opoziţie cu întunericul, lumina e un principiu al binelui, simbolul dragostei, al vieţii, salvării, elevaţiei spirituale.

        În Facerea se vorbeşte de ziuă şi lumină creaţii ale lui Dumnezeu şi foarte putin despre astrul care este cauza lor evidentă. Lumina Lui Dumnezeu risipeşte întunericul şi cheama oamenii spre lumină. Iisus este lumina lumii: ,,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” ( Ioan 8, 12 ); credincioşii trebuie să fie şi ei lumina lumii: ,,Voi sunteţi lumina lumii” ( Matei 5,14 ), devenind reflexul luminii lui Hristos ( Epistola a II- a către Corinteni 4, 6 ) şi acţionând astfel în consecinţă: ,,Norodul acesta, care zăcea in întunerec, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zaceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina” ( Matei 5, 16).

        Demonii întunericului şi duhurile nopţii nu se apropie de casa în care arde o lumină, fie că e vorba de flacăra focului din vatră, de lumina unei lumânări sau a candelei aprinse lângă o icoană sfântă. Lumina zorilor de zi, în concepţia poporului pune capăt oricărei ectivităţi nocturne a spiritelor rele, iar actele de magie neagră nu pot fi practicate la lumina zilei.

      Lumânarea aprinsă are semnificaţie în multe religii şi culturi ca simbol al luminii, al vieţii şi spiritualităţii, dar are o importanţă particulară în creştinism unde simbolizează lumina divină a lui Hristos şi însăşi credinţa. Este mult folosită în ritualurile Liturghiei catolice. În ritualurile funerare, lumânările reprezintă lumina raiului. Lumânările aprinse de credincioşi în faţa altarelor pot simboliza sufletele celor plecaţi sau o cerere de iluminare a celui ce se roagă. Când încadrează crucea de pe altar, cele două lumânări reprezintă dualitatea naturii lui Hristos – atât umană cât şi divină. 

      Lucrările ce reprezintă Crucea şi Lumânarea – simbolizează salvarea prin credinţă, în timp ce flacăra însoţitoare înseamnă adevărul şi viaţa eternă – le încadrează pe cele ce simbolizează Pâine şi Sfântul Potir. Pâinea este simbolul hranei esenţiale. Tema Sfantului Potir plin de bine cuvântări este reprezentată în strânsă legătură cu cea a luminii, lumina simbolizând viaţa, mântuirea, fericirea dată de Dumnezeu care este el însuşi lumină, legea Sa fiind lumină în calea oamenilor. Potirul însuşi este aurit simbolizand rasfrângerea luminii cereşti. Lumina în nuanţele ei galbene, albe, aurii se află în contrast puternic cu fundalul şi anunţă victoria lui Dumnezeu asupra lumii tenebrelor.În ritualul creştin, sacramentul Eurahistiei este cel mai important act al credinţei având simboluri dintre cele mai sugestive. 

        Pâinea consacrată ( ostia ) şi vinul de împărtăşanie sunt asociate cu trupul şi sângele lui Hristos. Multi cred că atunci când se împarte Euharistia în rândul congregaţiei, are loc întruparea, iar credincioşii vor fii umpluţi de esenţa lui Iisus. Eurahistia este un simbol clar al sacrificiului trupesc al lui Hristos, iar vasele în care sunt păstrate pâinea şi vinul sunt tratate cu reverenţă şi plasate în mijlocul altarului.Potirul care conţine vinul comuniunii poate fi asociat cu Sfântul Graal, din care Hristos i-a îndemnat pe discipolii săi să bea la Cina cea de Taină şi în care Iosif din Arimathea a adunat sângele vărsat de Hristos.

        În această lucrare numărul patru joacă un rol foarte important, seminficaţiile simbolice ale acestuia fiind legate de cele ale pătratului şi ale crucii.

       Există patru puncte cardinale , patru vânturi, patru stâlpi ai Universului, patru faze ale lnii, patru anotimpuri, patru elemente, patru stări de spirit, patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu ( YHVH ), patru litere în numele primului bărbat ( Adam ), patru braţe ale crucii, patru Evanghelişti etc. Evangheliştii sunt cei patru autori ai Evangheliilor, părţi componente ale Noului Testament, conţinând adevărurile divine, revelate de Iisus Hristos şi în care sunt descrise episoadele naşterii, faptele, răstignirea şi învierea Mântuitorului.Ei sunt: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În iconografia creştină, începând cu secolul al V- lea, sunt reprezentaţi ca om, leu, taur şi vultur.Cele patru simboluri au fost sugerate de unele texte biblice, dar şi de conţinutul şi de maniera prezentării faptelor narate, precum şi de trăsăturile umane desprinse din textele Evangheliilor redactate sau din viaţa fiecăruia din aceşti mari apostoli ai învăţăturii creştine. Patru mai este şi o cifră care defineşte Universul  în totalitatea lui . Astfel, cele patrru fluvii care ies din Eden, cum ne arată Facerea ( 2, 10), udă şi înconjoară universul locuibil.Apocalipsa (7, 1; 20, 8 ) vorbeşte despre cele patru unghiuri ale pământului de unde suflă cele patru vânturi. În opoziţie cu trei, număr dinamic, ceresc şi masculuin, patru conotează pământul şi principiul feminin. Este un număr fast la români: trifoiul cu patru foi aduce noroc. În psihologia abisală, structura cuaternară caracterizează totalitatea persoanei. Inconştientul colectiv e alcătuit din 4 arhetipuri feminine ce reprezintă şi treptele devenirii persoanei: Eva – instinctele, Helena – senzualitatea, Sfânta Maria – devoţiunea, Sulamita ( sau Mona Liza ) – înţelepciunea şi puritatea.

     Pătratul este unul din simbolurile fundamentale, aparţinând limbajului figurilor geometrice. Apare ca simbol al pământului, în opoziţie cu triunghiul sau cercul semnificând cerul.În codul numeric corespunde cifrei patru ( tetrada ) care semnifică totalitatea şi stabilitatea. Este simbolul pământului, prin opoziţie cu cerul, dar şi, la alt nivel, simbolul Universului creat, pământ şi cer, prin opoziţie cu ne-creatul şi cu creatorul; este antiteza transcendentului.Un pătrat închipuind o cruce îl figurează pe Hristos înconjurat de cei patru Evanghelişti sau de cele patru animale care le servesc drept emblemă.Deoarece are patru unghiuri, pătratul semnifică oprirea, fixarea în spaţiu şi în timp, rezistenţa şi permanenţa. Baza bisericilor e pătrată sau dreptunghiulară, iar partea superioară ( cupola ) e circulară ( sferică ). Simbolismul cercului şi al pătratului, stă la baza legendei întemeierii Romei: cetatea era înconjurată de un şanţ circular, iar forma cetăţii era pătrată. Forma patrunghiulară este adoptată pentru a delimita numeroase locuri, ca piaţa publică di Atena. În Evul Mediu s-au construit oraşe pătrate: Sainte – Foy, Montfaizer etc. Templul Graalului este pătrat.

        În simbolistica celor patru lucrări o întâlnim şi pe cea a centrului si verticalei. Cele patru simboluri cristice se află în centru sau în apropierea lui, tinzând spre verticală, verticala fiind un puternic simbol de ascensiune şi progres. Centrul este Principiu, Realitatea Absolută, Dumnezeu. Centrul constituie un punct de intersecţie şi totodată un canal de comunicare între diferite niveluri sau regiuni cosmice ( cer, pământ, lumea subpământeană ) iar,verticala este cea care leagă pământul de ceruri. 

      Care este cel mai cunoscut simbol al tuturor timpurilor? Întrebaţi pe oricine-filosof, istoric, sau artist-fiecare va răspunde: „crucea”. Aflăm pretutindeni acest familiar simbol, în toate sferele vieţii omului, de la naştere până la moarte.

Întotdeauna când se reproşează creştinilor ortodocşi închinarea la Sfânta Cruce, li se reproşează închinarea la Cruce ca „obiect de tortură” afirmându-se mereu că această închinare adusă Crucii este o sfidare la adresa Sfintei Scripturi. Din punct de vedere al Istoriei Religiilor, simbolistica Crucii este anterioară creştinismului, fiind însă dificil de spus unde începe valoarea ei de simbol, datorită simplităţii formei(putând funcţiona ca semn al unei unelte sau ca spiţe unei roţi). În plus, Crucea poate fi simbol solar(razele soarelui) şi prin extindere, simbol al vieţii; răspândit este şi semnul ei cosmologic(puncte cardinale), ca de exemplu în cultul Maya. Ca ultimă literă a alfabetului semit este echivalentul semnăturii.

    Etimologic, termenul corespunzător aceluia de cruce în limba greacă este acela de stavros(substantiv) sau stavro(verb), iar în latină crun(ca substantiv) sau crucifigo(ca verb). El are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar cel secundar este doar de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. Dar nu se confundă cu termenul de lemn-xilos, sensul său duhovnicesc pe care il dă Jerfa şi Învierea Domnului punând mult în umbră celelate sensuri.

        Sfânta cruce „ţine de fiinţa creştinismului şi cinstirea ei urcă la începutului lui, pentru că prin ea ne-a mântuit Hristos. Creştinismul nu poate fi cugetat fără cruce. Dacă se scoate din Noul Testament Crucea lui Hristos, se scoate şi Învierea lui. Căci prin Cruce a biruit El moare pentru umanitatea Sa şi pentru noi”. Crucea este unul din simbolurile atestate încă din antichitate cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datată din veacul al XV-lea înainte de Hristos. Este cel mai larg răspândit dintre simbolurile simple, care nu se limitează în nici un caz doar la spaţiul creştin. Crucea este al treilea din cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celălalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincid cu centru pe care îl deschide astfel spre exterior; pe de altă parte crucea se închide în cerc, împărţindu-l în patru; din care se obţine pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia.

      Arătând spre cele patru puncte cardinale, crucea este mai întâi baza tuturor simbolurilor de orientare, la diferite niveluri de existenţă ale omului.

       În China, cifra crucii este cinci. Mulţumită simbolistici chineze am învăţat să nu luăm niciodată în considerare numai cele patru laturi ale pătratului sau cele patru braţe ale crucii ci şi legătura lor necesară cu centrul crucii. Centrul pătratului coincide cu centrul cercului. Crucea are o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întâlnesc cerul şi pământul, în ea se amestecă timpul şi spaţiul; ea desenează pieţele oraşelor; străbate câmpurile şi cimitirele; întretăierea braţelor ei marchează răspântiile; în acest punct central se înalţă un altar, o piaţă, un catarg. Ea explicitează misterul centrului.

        Crucea mai are şi o valoare de simbol ascensional. Într-o ghicitoare germanică medievală se vorbeşte despre un copac ale cărui rădăcini sunt în Iad şi al cărui vârf ajunge la tronul lui Dumnezeu, şi care ţine lumea întreagă în crengile lui; acest copac este tocmai crucea. În legendele orientale crucea este puntea sau scara pe care urcă la Dumnezeu sufletele oamenilor. În aceste variante, lemnul crucii are şapte trepte după cum arborii cosmici reprezintă cele şapte cercuri. Tradiţia creştină a îmbogăţit în mod prodigios simbolismul crucii, condensând în această imagine mântuirea şi patimile Mântuitorului. Crucea îl simbolizează pe Cel Răstignit, pe Hristos, Mântuitorul, Logosul, a doua persoană a Treimii. Ea este mai mult decât o figură a lui Isus Hristos, indentificâdu-se cu persoana lui. Creştinii ţin sărbători ale crucii: Arătarea Sfintei Cruci, Scoaterea Sfintei Cruci; i se cântă imnuri(o, Cruce, singura nădejde...); ea îşi are propia istorie-lemnul din care este făcută provine dintr-un copac sădit de Set pe mormântul lui Avram şi, după moartea lui Hristos, fărâme din ea se împrăştie în toată lume, înmulţind minunile Lui; iar crucea va apărea din nou între braţele lui Hristos la Judecata de Apoi.

        Simbolistica creştină uzuală a crucii face aluzie la instrumentul de o cruzime excentrică, care însă prin înviere, devine un simbol al vieţii veşnice. În creştinismul timpuriu, din cauza caracterului infam al unei astfel de execuţii, în Europa crucea a fost la început acceptată cu ezitări ca simbol al biruinţei asupra morţii; ea a fost comparată, din punct de vedere al trăirilor, cu spânzurătoarea de mai târziu şi a fost acceptată, după un timp oarecare, în perioada romană. În acest sens cea mai veche cruce datată provine din anul 134(Palmira). Necreştinilor, vederea crucii li se părea grotească, aşa cum demonstrează inscripţiile graffiti datând din jurul anului 240 după Hristos şi descoperite pe colina Palatino din Roma, graffiti care înfăţişează un răstignit cu capul de măgar şi inscripţia „Alexamenos venerându-l pe Dumnezeul său”(crucifix caricatural)

        La răstignirea lui Isus crucea avea, după toate probabilităţile, mai mult forma de T şi era numită „crucea în formă de tau” sau crucea sfântului Antonic, ca fiind un vechi simbol al celor aleşi de Domnul şi fiind amintită, de pildă, în Vechiul Testament.

        Crucea cu o singură bară orizontală este crucea Evangheliei. Cele patru braţe ale ei simbolizeză cele patru elemente, întinate de firea omului; omenirea totală chemată la Hristos din cele patru zări; virtuţiile sufletului omenesc. Piciorul crucii, înfipt în pământ, reprezintă credinţa aşezată pe temeiuri adânci, braţul superior al crucii arată nădejdea ce urcă spre cer; lărgimea crucii este perseverentă până la capăt. Crucea  grecească are patru patru braţe egale, putându-se înscrie în pătrat; crucea latină, la care bara verticală este inegal împărţită, potrivit dimensiunilor omului în picioare şi cu braţele întinse, nu se poate înscrie decât într-un dreptunghi. Una este idealizată, celălaltă realistă. Dintr-o spânzurătoare, ortodocşii au făcut un obiect de podoabă. Bisericile ortodoxe şi catolice au fost în general proiectate astfel încât să formeze pe pământ o cruce, grecească în Orient, latină în Occident; dar există şi excepţii.

      Crucea cu două bare orizontale ar reprezenta, prin bara orizontală superioară, inscripţia batjocoritoare a lui Pilat: Isus Nazarineanul, regele iudeilor; bara orizontală inferioară ar fi cea pe care şi-a întins Hristos braţele.

      Crucea cu trei bare orizontale devine un simbol al ierarhiei eclezistice, corepunzând tiarei papale, pălăriei de cardinal şi mitrei episcopale. Începând din sec. al XV-lea, numai Papa are dreptul la crucea cu trei bare orizontale; crucea dublă revenea cardinalilor şi arhiepiscopilor; crucea simplă, episcopilor.

          Mai putem deosebi crucea patimilor şi crucea învierii; prima reaminteşte suferinţele şi moartea lui Hristos, cea de-a doua biruinţa lui asupra morţii.

        Trebuie amintită, printre numeroasele variante ale crucii cu diversele lor mesaje, şi crucea Sfântului Andrei, în formă de X pe care se spune că a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei. De asemenea trebuie menţionată crucea Sfântului Petru, ale cărui braţe orizontale sunt aşezate mai în jos deoarece se spune că Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos, pe o cruce răsturnată.

       În lucrarea „Istoria lui Dumnezeu” M. Didon dă un exemplu perfect a ceea ce înseamnă educarea simbolului în alegorie, lucru care, după părerea noastră, îl duce la un adevărat consens într-una din interpretările sale. El semnalează existenţa unui mare număr de cruci greceşti, la piciorul cărora apar, faţă în faţă, animale care, scrie el, privesc cu spaimă sau cu dragoste semnul răscumpărării păcatelor, căruia par să i se închine. Leul, vulturul, paunul, şoimul sunt animale care apar cel mai des. Toate aceste figuri nu fac decât să exprime unul din aspectele figurii fără număr a lui Hristos. Leul afirmă regalitatea lui Hristos biruitor al moţii, prin moartea sa pe cruce; păunul cu aripile înpodobite cu ochi semnifică revelarea, prin Logos, a înţelepciunii dumnezeieşti, manifestarea Cuvântului şi a Luminii; vulturul ce trăieşte în ţările cerului relevă caracterul sublim al Mântuitorului; şoimul, perspicacitatea şi viziunea lui profetică.