Lucrare Retorica Si Teoria Argumentarii

  • Nota 10.00
  • 0 comentarii
  • Publicat pe 09 August 2021

Descriere Lucrare

EXTRAS DIN DOCUMENT

    II. Părţile/momentele discursului în antichitatea greco-romană şi actualitatea lor
● evidenţierea, definirea şi importanţa celor cinci părţi ale discursului retoric: 
 criteriul după care se disting în majoritatea tratatelor din Antichitate este cel sarcinilor oratorului în diferitele etape – de importanţă variabilă – din elaborarea discursului: invenţia, dispoziţia, elocuţia, acţiunea şi memoria (cuvintele care le desemnează sunt traducerile literale ale unor cuvinte latineşti şi nu corespund întotdeauna sensurilor care li se dau în mod curent):
1) invenţia (inventio, heurésis);
2) dispoziţia (dispositio, taxis);
3) elocuţia (elocutio, lexis);
4) acţiunea (actio, hupocrisis);
5) memoria (memoria, mnémè);
 definirea şi caracterizarea lor generală:
1) invenţia: 
A) def: ca prima etapă a elaborării discursului, fiind în mod cert cea mai complexă dintre toate şi necesitând la toţi autorii antici lungi dezvoltări, ea constă în căutarea ideilor şi a argumentelor (cvasi-logice, empirice şi constrângătoare);
B) importanţa ei: este redată cel mai bine de cuvântul “invenţie” dacă acesta este tradus prin “descoperire” (traducerea mai exactă a lui heurésis), căci se consideră că ar fi vorba mai puţin de “a crea” şi mai mult de “a regăsi” argumentele care ar exista independent de orator;
2) dispoziţia:
A) este arta de a ordona argumentele, constand în ansamblarea argumentelor conform cu un plan, planurile discursului fiind în antichitate oarecum “prefabricate” aşa cum sunt azi, într-un anumit mod, planurile dizertaţiilor, scrisorilor comerciale sau rapoartelor profesionale;
B) importanţa ei: în Antichitate, ca şi azi de altfel, utilizarea planurilor tip autorizează şi, dacă este cazul, reclamă anumite libertăţi;
3) elocuţia:
A) este studiul stilului, al ornamentelor şi al tuturor procedeelor estetice si constă în ansamblul tehnicilor relative la scriitura unui discurs, având drept sarcini atingerea următoarelor obiective:
a) corectitudinea limbajului, respectarea gramaticii;
b) calitatea stilului;
c) relevanţa în raport cu subiectul tratat;
B) importanţa ei rezultă din înţelesurile acordate termenului „elocuţie” în timp: 
a) înţelesul modern al termenului „elocuţie”: nu-l acoperă pe cel actual, întrucât se aplică doar discursului oral;
b) înţelesul actual al cuvântului elocutio (în greacă lexis): este cel propus de Roland Barthes, adică cel de “enunţare” sau “locuţiune”, elocuţia ca parte a retoricii fiind adevăr arta de a pregăti discursul pentru a fi scris, dar ştiind totuşi că el va fi rostit;
4) acţiunea: 
A) corespunde întocmai la ceea ce s-ar numi azi “elocuţiunea”, fiind arta de “a face să treacă” un discurs în faţa unui public si constand în ansamblul tehnicilor discursului oral;
B) importanţa ei este dată de reuşita „trecerii” discursului în faţa unui public.
5) memoria (memoria, mnémè): este adăugată de anumite tratate ale perioadei romane. 
● tehnicile invenţiei:
 căile argumentative, care indică ce tipuri de argumente (de ordin afectiv sau raţional) trebuie să aleagă oratorul (Aristotel, Retorica, I, 1356 a):
1) etosul: cale afectivă, reprezentând calităţile legate de însăşi persoana oratorului, adică imaginea pe care el o realizează despre sine în faţa publicului: acesta trebuie să se arate în toate cazurile cinstit, bine dispus, competent şi, după caz, sever sau binevoitor, agresiv sau conciliant, auster sau amuzant (pe scurt, etosul este o problemă de aparenţă, de imagine, de postură, cu el fiind asociate diferitele forme de argumente ale autorităţii);
2) patosul: cale afectivă, reprezentând ansamblul emoţiilor pe care oratorul încearcă să le provoace auditoriului: milă, ură, furie, indignare, teamă etc.;
3) logosul (discursul): cale raţională, identificându-se cu argumentarea în sens logic şi lipsită de pasiuni, cea care permite să “se dovedească” un lucru prin probele aduse în favoarea lui;
 probele argumentative, care arată din ce domenii oratorul îşi poate extrage datele necesare susţinerii punctului său de vedere: 
1) probe „extra-tehnice”, adică cele care există în fapte sau în texte, independent de orator (numite atechnoi de către Aristotel în Retorica sa, „naturale” sau „extrinseci” de către B. Lamy în La Rhétorique ou l’Art de parler, 1675) şi clasificate de Aristotel (Retorica, I, 1375 a – 1377 b) şi Cicero (Despre orator, II, 116) în 5 categorii: 
A) textele de legi (care înglobează cutuma şi jurisprudenţa);
B) mărturiile vechi (autorităţi morale ale unor mari oameni dispăruţi) şi noi (care atestă realitatea sau verosimilitatea faptelor, la care se mai adaugă şi rumoarea publică);
a) contractele şi convenţiile diverse dintre particulari; 
b) mărturiile sub tortură (numai sclavii erau torturaţi);
c') jurămintele;
2) probe „intra-tehnice”, cele care sunt furnizate de către propriul discurs al oratorului, de talentul său, de creativitatea sa (numite entechnoi de către Aristotel în Retorica sa, „artificiale” sau „intrinseci” de către B. Lamy în La Rhétorique ou l’Art de parler, 1675) şi care se împart în două categorii: 
A) exemplul, în sensul larg de argument inductiv;
B) entimema, în sensul de silogism (raţionament deductiv) bazat pe premise probabile şi care ajunge la o concluzie doar verosimilă;
 locurile argumentative, care indică tipurile de argumente prestabilite aflate la dispoziţia oratorului, mai precis spus, care arată sursele din care oratorul îşi poate scoate argumentele în cadrul intra-tehnic:
1) definiţii date locurilor argumentative în retorica antică:
A) definiţia dată de Aristotel şi Cicero: în Topicele lor, aceştia subliniază că locurile (numite loci, topoi) nu sunt argumente propriu-zise, chiar dacă Aristotel foloseşte şi cuvântul topos pentru a defini unele “tipuri de argumente”, pe care le analizează mai ales în cartea a II-a a Retoricii;
B) definiţia lui Quintilian: locurile sunt rezervoare de argumente, forme vide constituite în grile, mijloace mnemotehnice de descoperire a ideilor discursului, astfel încât, atunci când suntem în criză de idei asupra unui subiect, ne punem întotdeauna faimoasele întrebări ale vechii scolastici (quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? ≡ “cine, ce, unde, prin ce mijloace, de ce, cum, când?”) <= acest mod de a proceda porneşte de la principiul după care nu se creează argumente ex nihilo şi că acestea din urmă, aflate la baza gândirii, nu pot să se ivească decât urmând un anumit demers, fără care “în lipsă de metodă şi de cercetare, nu pot fi găsite decât din întâmplare” (Quintilian, Arta oratorică, V, 10, 22);
2) clasificări ale locurilor argumentative în retorica antică:
A) clasificarea lui Quintilian:
a) locurile persoanei (familia sa, patria sa, vârsta sa, sexul său, soarta sa etc.);
b) locurile cauzei (locul, timpul, modul, genul, specia, diferenţele, proprietăţile etc.);
B) clasificarea consacrată în retorica antică:
a) locuri comune (sunt cele mai generale şi prin aceasta susceptibile de a se integra în orice discurs, fie el deliberativ, judiciar sau epidictic, expresia “loc comun” devenind în timp sinonimă celei de “clişeu” şi desemnând o formă de argument sau o temă bună la toate): în evul mediu, de exemplu, cele mai bătătorite teme au fost locul modestiei afectate, locul invocării naturii şi locul invocării lumii răsturnate;
b) locuri speciale (variază după contexte): de exemplu, locurile judiciare (sunt numite “stări ale cauzei” – status causae – şi corespund întrebărilor care nu se pun decât în faţa unui tribunal, cele mai importante dintre ele fiind următoarele trei: starea conjecturală – faptul a avut într-adevăr loc?; starea legală – probleme de interpretare a legilor; starea “juridicială” – termenul juridicialis, care înseamnă “relativ la o problemă de drept”, trimite la problemele calificării judiciare a faptelor).
● tehnicile dispoziţiei:
 diversitatea planurilor de discurs utilizate în antichitate: 
1) există tot atât de multe planuri de discurs câte discursuri, folosirea lor având loc cu excepţia cazurilor în care elocinţa este mai degrabă plicticoasă; 
2) dincolo de diversitatea planurilor, există totuşi un plan general al discursurilor, o structură în chiasm, pentru că argumentarea raţională (nararea, probarea) este încadrată de un început şi de un sfârşit (exordiul, peroraţia) care privilegiază afectivul;
 planul cel mai frecvent urmat de majoritatea discursurilor antice poate fi schiţat totuşi, în liniile sale generale, după cum urmează:
1) exordiul sau proemul (exordium, prooimion), ca parte introductivă – analoagă întrucâtva introducerilor din dizertaţiile şcolare şi universitare actuale – în care oratorul se străduieşte să satisfacă două obiective (să capteze atenţia şi să-şi anunţe planul) este, de regulă, subdivizat în:
A) captatio benvolentiae (“captarea bunăvoinţei”): subdiviziune care constă în a atrage pur şi simplu atenţia auditoriului dacă este vorba de o cauză simplă de pledat sau dacă discursul se situează în cadrul epidictic, ori de a-l emoţiona dacă respectiva cauză este obscură sau dificil de apărat;
B) respingerile eventualelor obiecţii: secvenţă care are loc doar uneori, dacă este cazul;
C) partitio sau divisio: termenii latineşti care desemnează această parte a dispoziţiei corespund anunţării planului (“partiţiune” sau “diviziune”); 
2) naraţiunea (narratio, diégésis), care este partea cea mai lungă a discursurilor, în principal a celor judiciare, fiind de aceea adesea subdivizată, pentru mai multă claritate sau alăturată părţii care urmează, pentru a nu forma decât o singură piesă:
A) constă în expunerea faptelor, trebuind să fie concisă, clară şi verosimilă, dacă nu poate fi întotdeauna veridică şi necesită, din partea oratorului, talentul narării propriu-zise şi al descrierii, incluzând în mod special:
a) topografiile, altfel spus descrierile locurilor;
b) prosopografiile, adică portretele; 
B) importanţa ei: naraţiunea ocupă un loc deosebit de important în pledoarii (genul judiciar al elocinţei) şi elogii (genul epidictic), dar nu poate furniza, la rigoare, decât exemple în cadrul genului deliberativ;
3) probarea (confirmatio, apodeixis sau pistis), care urmează narării:
A) constă în enunţarea argumentelor, a probelor, structurarea internă a acestei părţi ridicând problema dispunerii argumentelor după importanţa lor (trebuie oare să se înceapă cu cele mai tari şi să se sfârşească cu cele mai slabe, sau invers?): soluţia oferită de Cicero la ceastă problemă preconizează un sistem mixt (“Interesul vostru – spunea el în Despre orator, II, 313 – cere să răspundeţi cât mai repede posibil atenţiei judecătorilor. Dacă de la început ei nu sunt satisfăcuţi, sarcina  voastră va deveni în continuare mult mai dificilă”);
B) structurarea internă a acestei părţi este următoarea:
a) propoziţia (propositio, prothèsis): rezumă problema de dezbătut;
b) argumentarea: este expunerea probelor propriu-zise; 
c) altercaţia: este o dezbatere scurtă cu partea adversă, lansată în general de o întrebare acuzatoare;
4) digresiunea (digressio, parekbasis) este o paranteză mobilă, în general plasată aproape de probare:
a) constă într-o povestire sau o descriere care se îndepărtează de subiect stricto sensu;
b) importanţa ei: digresiunea este momentul potrivit pentru a miza pe pathè (patos) cu un dublu scop: 
b1) fie pentru amuzament;
b2) fie pentru a provoca indignarea sau mila;
5) peroraţia (peroratio, épilogos) este parte, uneori destul de lungă, a bravurii finale, constând în faptul că oratorul mizează pe pasional: el reia în concluzie chestiunile esenţiale ale argumentării şi le amplifică, adică dramatizează, mizele procesului sau temele discursului;
● tehnicile elocuţiei:
 stilurile de a scrie, care sunt aşezate de Cicero (Oratorul, 69-112) în legătură cu cele trei obiective ale retoricii ca teorie (să probeze sau să informeze, să placă şi să emoţioneze): 
1) stilul simplu: este cel al informării şi al explicaţiei, despuiat de ornamente, el convenind în general narării şi probării şi trebuind să strălucească prin claritatea şi precizia sa;
2) stilul mijlociu (sau plăcut): mai înflorat şi mai picant, acest stil este mai curând cel al exordiului şi al digresiunii;
3) stilul înalt (sau grav): cel mai ornat, cel mai puternic şi cel mai majestuos, el convine peroraţiei şi în general pasajelor care trebuie să facă auditoriul să vibreze, Cicero sfătuindu-ne să nu abuzăm de el, căci prea multe emoţii riscă să obosească (ibid., 98-99), iar un orator abil trebuie să ştie să alterneze cele trei stiluri;
 figurile discursului, care au căpătat o mare importanţă la antici, mai ales la latini: 
1) contrar celor ce doreau stiliştii şi lingviştii începând cu secolul al XIX-lea în special, elocuţia nu este redusă de către antici la aceste figuri, deşi anticii sunt totuşi la originea ideii, atât de exploatată de către urmaşi, că figurile discursului constituie o abatere în raport cu o specie de norme, un “grad zero al limbajului”, ca şi cum ar fi existat la origine un limbaj fără figuri pe care retorica ar fi avut misiunea de a-l îmbogăţi şi ornamenta;
2) clasificările antice cela mai cunoscute aparţin lui Aristotel, Cicero şi Quintilian, ele reprezentând ebóşele (de altfel atât de contradictorii între ele) nomenclatoarelor ulterioare (moderne şi contemporane);
● tehnicile acţiunii si memoriei:
 tehnicile acţiunii vizeaza, în principal:
1) activitatea vocii;
2) atitudinile corporale; 
 tehnicile de memorizare a argumentelor:
1) atunci când trebuie să se improvizeze;
2) atunci cand trebuie să se vorbească fără notiţe;
3) atunci când trebuie să se vorbească după notiţe.
● aplicaţie: Care dintre tabelele recapitulative de mai jos corespunde cărei grupări a tehnicilor pe părţi/momente ale discursului?

CUPRINS:

1.Genurile elocinţei (oratoriei) în antichitatea greco-romană şi modelările ei contemporane
  2.Părţile/momentele discursului în antichitatea greco-romană şi actualitatea lor
  3.Planurile de discurs în actualitate: prezentarea – formă de elocinţă comunicaţională
3.1.Structurarea unei prezentări
3.2.Modalităţi de a face prezentarea cât mai interactivă
3.3.Elemente care determină reuşita unei prezentări:
3.4.Tehnicile vocale de prezentare
3.5.Alte forme contemporane ale elocinţei: argumentarea şi persuadarea
4.Programe de cercetare a argumentării
4.1.Demonstraţia în argumentare şi persuadare
4.2.Identificarea structurii unui argument
4.3.Identificarea structurilor argumentative într-un discurs
4.4.Problema surselor de eroare
Descarca lucrare