Plenitudinea existenţei umane, în mare parte, este determinată de confortul individual şi social al individului. Acesta, la rândul lui poate fi regăsit în mediul vieţii curente în care omul se desfăşoară în calitate de persoana fizică şi actor social. Comunitatea, ca unul dintre platourile ambientale de bază în care omul îşi desfăşoară activităţile cotidiene, este de importanţă promordială. Mediul comunitar, mai ales în regiunile rurale, reprezintă cel mai potrivit teren social în care omul este cunoscut şi recunoscut. Mediul comunitar totodată constituie microuniversul care în cea mai mare măsură redă omului rezultatele acţiunilor proprii. 

       După cum este cunoscut, România se află în prezent în situaţia de a răspunde unor cerinţe şi provocări impuse de procesul de dezvoltare socio-economică a ţării. Există necesităţi şi constrângeri în numeroase domenii precum administraţie publică, economie, mediu, cultură, sănătate, asistenţă socială. Multe dintre aceste domenii au o relaţie şi o influenţă directă asupra comunităţilor locale, afectând într-un fel sau altul nivelul de trai al acestora. A rezultat astfel, nevoia implicării comunităţilor în ansamblu în rezolvarea problemelor care le afectează în mod direct şi cărora au capacitatea de a le veni în întâmpinare. Toate aceste acţiuni îndreptate înspre soluţionarea unor necesităţi ale comunităţilor, cu mobilizarea şi implicarea efectivă a acestora, se traduc şi formează un proces amplu, acela al dezvoltării comunitare. Resursele ce pot fi alocate în cadrul procesului dezvoltării comunitare variază în funcţie de potenţialul comunităţilor, de poziţia lor în structura administrativă a ţării, de gradul de pregătire şi implicare a resurselor umane locale.

        Preocupările unei autorităţi a administraţiei publice locale ţin de aspecte legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor. Cel puţin din acest motiv, autoritatea respectivă, indiferent care ar fi ea, intră în contact cu cetăţenii care îi solicită rezolvarea a fel de fel de probleme şi se află în permanenţă sub observaţia cetăţenilor respectivi. Nu întâmplător, de-a lungul timpului, la acest nivel s-a dezvoltat o întreagă teorie şi au fost puse la punct o serie de instrumente prin care cetăţenii pot fi implicaţi nemijlocit în activitatea administraţiei publice locale, inclusiv în latura decizională a acestei activităţi. Iată însă, că şi în România, ca membru al Uniunii Europene, implicarea membrilor comunităţii în dezvoltarea acesteia îşi găseşte din ce în ce mai mult locul şi rostul. 

       Astfel comunitatea devine durabilă şi viabilă prin efortul comun al membrilor ei. Orice tentativă de acest gen, deci, trebuie considerată salutară şi benefică. Unul din cei mai importanţi factori din cadrul comunităţii care doreşte rezolvarea unora din problemele stringente cu care se confruntă comunitatea, utilizând resursele disponibile, este leadershipul comunitar. Lideri comunitari pot fi nu numai reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai organizaţiilor neguvernamentale sau oameni de afaceri ci şi oameni obişnuiţi care sunt interesaţi de îmbunătăţirea calităţii vieţii în comunitatea din care fac parte.

       Implicarea cetăţenilor în dezvoltarea comunităţii în care trăiesc este nu numai benefică, dar şi necesară. Cei aleşi în administraţia publică locală pot lua cunoştinţă atât de nevoile şi grijile cetăţenilor, cât şi de eventuale sugestii privind modul de rezolvare a unor probleme, numai printr-o permanentă şi strânsă legătură cu aceştia. Pe de altă parte, dialogul între reprezentanţii administraţiei publice locale şi cetăţeni poate oferi celor dintâi ocazia să-şi justifice unele decizii şi acţiuni şi să explice care sunt cauzele anumitor nerealizări. Prin aceasta, administraţia unei comunităţi poate obţine nu numai înţelegerea cetăţenilor din respectiva comunitate legată de unele demersuri şi, mai cu seamă, de unele nereuşite ale sale, dar şi sprijinul în rezolvarea anumitor probleme.

       Pentru ca dialogul să fie însă eficient, trebuie ca cetăţenii să cunoască atribuţiile diferiţilor factori ai administraţiei locale, cât mai exact. Aceasta le va da posibilitatea să ridice în faţa administraţiei publice locale numai probleme ce sunt de competenţa ei şi să înţeleagă limitele cu privire la atribuţiile acesteia. Atunci, presiunea cetăţenilor, manifestată prin opinii şi iniţiative, îi va face pe primari, consilieri şi pe funcţionarii primăriilor să nu se mai simtă singurii în măsură să decidă asupra modului în care trebuie să rezolve anumite probleme, sau asupra priorităţilor.

       Dar în acelaşi timp, această presiune va schimba, în perspectiva reprezentanţilor şi lucrătorilor din administraţie, imaginea cetăţenilor, din cea de depunători de cereri la primărie, într-una de căutători şi iniţiatori de soluţii, precum şi de persoane care se interesează în permanenţă de ceea ce fac cei pe care îi aleg şi pe care îi plătesc.

     De cele mai multe ori termenul de comunitate este definit folosind termeni geografici, comunităţile fiind legate de o anumită locaţie, spre exemplu pot fi comunităţi un oraş, cartier, un grup de oameni, etc. Când comunitatea este definită prin localizare fizică, ea poate fi delimitată prin graniţe precise care sunt deja înţelese şi acceptate de ceilalţi. Definirea comunităţilor în termeni geografici este numai o modalitate de a le aborda. Comunităţile pot fi definite prin moştenire culturală comună, limbaj, credinţe şi interese împărtăşite. De foarte multe ori sunt denumite comunităţi de interese. Chiar şi atunci când comunităţile se referă la localizare geografică, ele nu includ întotdeauna pe oricine din zonă. În centrele umane mari, comunităţile sunt definite cel mai adesea în termenii cartierelor. Majoritatea oamenilor aparţin mai mult decât unei comunităţi, chiar dacă suntem conştienţi sau nu de acest fapt. De exemplu, un individ poate fi, în acelaşi timp, parte a unei comunităţi reprezentate de cartier, o comunitate religioasă şi o comunitate ce împarte interese comune.

        În Dicţionarul explicativ al limbii române comunitatea este definită ca: „ 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinţe ; posesiune în comun. 2.Grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune ; totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări, etc.” 

        Dicţionarul de sociologie (Zamfir şi Vlăsceanu, 1993) defineşte comunitatea ca „entitate social-umană, ai cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale (consolidate în timp).”  

        The New Shorter Oxford Dictionary face distincţia între două tipuri de înţelesuri:     

                      A. O unitate de indivizi;

                      B. O calitate sau stare. 

        Din prima categorie fac parte următoarele sensuri: 1. cei care sunt împreună ca diferiţi de alţi semeni ai lor; 2. o unitate organizată social sau politic; 3. O unitate monastică, socialistă, etc. de oameni trăind împreună şi posedând bunuri în comun; 4. un grup de animale trăind sau acţionînd împreună. Următoarele înţelesuri se înscriu în a doua categorie: 5. starea de a împărtăşi sau a poseda ceva în comun; 6. o caracteristică comună; o înţelegere; o identitate; 7. interdependenţă socială, tovarăşie; 8. comunalitate; viaţă în asociaţie cu alţii”.  

        Utilizarea termenului „comunitate” în limbajul cotidian a condus practic la o indeterminare a acestuia. Astfel, ori de câte ori cineva doreşte să facă referire la o grupare de indivizi identificabilă prin caracteristici empirice şi/sau teoretice, sfârşeşte prin a rosti cuvântul „comunitate”. Aspectul este valabil atât pentru referiri la nivel micro cât şi la nivel macro: comunitate locală, diverse comunităţi etnice, până la naţiuni privite ca şi comunităţi, şi mai departe Comunitatea Europeană, Comunitatea Statelor Independente, comunitatea oamenilor de ştiinţă ş.a.m.d. Singurele elemente comune tuturor acestor realităţi desemnate prin acelaşi termen sunt existenţa, pe de o parte, a unui număr de indivizi şi, pe de altă parte, a unor legături reale (uneori imaginare) între aceştia. În aceste condiţii, nu este de mirare faptul că termenul se utilizează de multe ori şi atunci când se au în vedere grupuri de indivizi aparţinând altor specii. Este o consecinţă normală a utilizării excesive.

Puţine sunt conceptele sociologice atât de vag explicate cum este cel de comunitate. În limbajul comun acest termen acoperă semantic o multitudine de realităţi ceea ce conduce finalmente la o nedeterminare a sa. Reprezentările generate de sintagmele prezentate puţin mai sus sunt atât de eterogene încât termenul nu are decât o relevanţă îndoielnică. Translatat, preluat în limbajul sociologic de specialitate, termenul şi-a păstrat caracterul vag, denominaţiile multiple şi prea puţin relevante. 

        Termenul de comunitate apare în mod pregnant în terminologia sociologică odată cu celebra lucrare a lui Ferdinand Tönnies „Comunitate şi societate”. Se întâlnesc, de asemenea, termeni cum ar fi community, communauté ş.a. care sunt utilizaţi la rândul lor foarte diferit în studiile sociologice. 

        Spre deosebire de situaţia din alte state, termenul „comunitate” nu are o utilizare foarte largă în limbajul curent în ţara noastră. În SUA, de exemplu, utilizat în sens larg, termenul de comunitatea desemnează cel mai adesea o realitate socială specifică, o zona rezidenţială care satisface nevoile curente de educaţie, recreere, aprovizionare, acţiune civică în structuri formale sau informale, etc.  Comunitatea este o realitate în orice societate pe care istoria umanităţii ne-o relevă până astăzi. De exemplu, cea mai mică unitate administrativ-teritorială de la noi – satul este o formaţiune acoperită în mare măsură de conceptul de comunitate. Utilizarea restrânsă a acestui termen nu poate conduce la negarea realităţii.

• dimensiunea spaţială;

• dimensiunea cantitativă;

• dimensiunea structurală;

• dimensiunea relaţională;

• dimensiunea funcţională;

• dimensiunea temporală.

       Definind comunitatea din punct de vedere morfologic, primele două coordonate pot fi tratate împreună, cu atât mai mult cu cât aceasta este reclamată şi de relativitatea inerentă prezentă în evaluarea cuprinderii lor. Ce întindere ar trebui să ocupe o grupare umană pentru a putea fi numită comunitate? Răspunsul nu poate fi dat nici departe într-o formă numerică. Există mai multe tipuri de comunităţi iar fiecărui tip îi corespunde o dimensiune ce poate fi sesizată relativ uşor: comunitatea rurală - satul, comuna; comunitatea urbană - oraşul şi se poate înainta până la aria geografică a unei regiuni, ţări ş.a.m.d. Cum comunitatea este o realitate diferită într-un sens de toate acestea, vom spune că ea trebuie să fie cuprinsă într-un spaţiu relativ restrâns, de la zonele mai restrânse ocupate de comunităţile situate în mediul urban şi nedepăşind dimensiunile unui sat. Formularea este suficient de vagă dar, ţinând cont că definirea nu este epuizată doar prin această dimensiune, este suficientă pentru etapa actuală de definire. Realitatea arată că pot exista comunităţi chiar într-o clădire mai mare, într-un cvartal de clădiri, în unele zone ale diverselor localităţi, etc. Strâns legată de dimensiunea anterioară şi inevitabil tratată în mod similar, dimensiunea numărului de indivizi ce pot forma o comunitate este la rândul ei relativ restrânsă, exemplul satului ca limită maximă fiind concludent. Aceste două dimensiuni sunt esenţiale dar insuficiente pentru a putea defini o comunitate. Pentru a utiliza terminologia durkheimiană , densitatea materială nu reprezintă decât o condiţie necesară dar nu şi suficientă a existenţei unei comunităţi. Este nevoie să existe o densitate morală sau, altfel spus, trebuie ca între indivizi să existe raporturi specifice, să interacţioneze reciproc. Pentru a contura mai bine specificul comunităţii, este de preferat să se apeleze mai întâi la exemple de grupuri care nu sunt comunităţi, înainte de a aduce exemple de comunităţi reale. De exemplu, mulţimea spectatorilor dintr-un stadion, deşi îndeplineşte condiţiile de mai sus, nu este o comunitate, decât în limbajul cotidian la care am făcut deja referire. Este necesar să existe anumite raporturi şi, de asemenea, acestea trebuie să fie persistente în timp, cum vom vedea mai jos.

      În ceea ce priveşte compoziţia grupării, aceasta trebuie să fie omogenă şi se vizează aici mai multe criterii: apartenenţa etnică, confesională, nivelul de şcolarizare, tipul şcolilor absolvite, status-ul social moştenit, status-ul social dobândit, nivelul veniturilor, natura ocupaţiei, nivelul aspiraţiilor. Toate acestea vizează raportarea la o grila axiologică comună iar termenul „omogenitate” trimite aici la preponderenţă şi nu la exclusivitate.

      Dimensiunea relaţională vizează tipurile de raporturi ce se stabilesc (stabilite) între membri comunităţii. Este vorba chiar de „densitatea morală” dar la un nivel care îl depăşeşte pe cel ce vizează un minim de relaţii pentru a se vorbi de „societate”. 

       Comunitatea îndeplineşte anumite funcţii în raport cu indivizii ce o compun. Funcţiile esenţiale ale căror complexitate necesită o defalcare ulterioară sunt: de socializare şi de control social. Ca instanţă terţială de socializare, după familie şi grupul de prieteni, alături de şcoală şi într-o competiţie cu mass-media, atribuţiile comunităţii pot fi cu uşurinţă intuite, nefiind necesară o explicitare amănunţită a lor (reglarea modului de interacţiune cu ceilalţi, tipurile de comportament, etc.). Controlul social reprezentând extrapolarea funcţiei de socializare într-un alt plan, cel al maturităţii.

       În fine, pentru a întregi tabloul dimensiunilor ce ne pot permite definirea comunităţii, trebuie să ne referim la timp. Pentru a fi în măsură să răspundă dezideratelor anterioare, o comunitate trebuie să fie rezistentă în timp, să nu dispară după o singură generaţie.

       În conformitate cu cele de mai sus, rezultă următoarea definiţie: o comunitate este o formaţiune socială rezistentă în timp, reunind un număr relativ restrâns de indivizi umani cu trecut cultural şi statusuri sociale asemănătoare, ce locuiesc pe o suprafaţă puţin extinsă, şi între care există relaţii de cooperare bine stabilite şi persistente, reuşindu-se prin aceasta exercitarea unui control social eficient la nivelul grupului respectiv.

     Termenul ca atare are o lungă istorie filosofică, avându-şi originea în Platon. Aristotel îi reproşează acestuia accepţiunea realistă pe care o conferă termenului „ca şi cum legătura care asigură unei pluralităţi de indivizi o unitate ar fi un lucru sau o substanţă şi nu un sistem de atribute şi relaţii.”  În sociologie, termenul pătrunde mai ales prin sensul sau moral-politic, legat de problematica modernităţii şi anume cum şi în ce fel societatea noastră (modernă) este diferită de toate formele precedente de alcătuire socială.

        În concepţia lui Ferdinand Tönnies (1855-1936) este comunitate tot ceea ce în creaţiile gândirii sau ale reprezentării sociale a oamenilor este natural sau spontan; societate, tot ceea ce este efectul artei (în sens de artefact, de tehnica socială). Aceasta este, de exemplu, diferenţa dintre troc şi comerţ, ospitalitate amicală şi industrie hotelieră, producţia exersată pentru nevoile unui producător şi producţia capitalistă. Relaţia însăşi şi astfel legătura (socială) este concepută fie ca viaţă reală şi organică – aceasta este fiinţa comunităţii, fie ca o construcţie ideală şi mecanică – acesta este conceptul de societate. Pentru Tönnies, modernitatea înseamnă trecerea de la comunitate („formă de cultură” comună tuturor societăţilor anterioare, non-moderne) la societate („formă culturală” proprie societăţilor noastre actuale, cele două forme fiind aşezate într-o succesiune istorică).

        Max Weber afirma: „comunitatea nu ţine de structură, ci de cultură”. (Weber, 1922). Ceea ce face o comunitate nu este o proximitate sau o coexistenţă de un soi sau altul, ci „sentimentul subiectiv al participanţilor de a aparţine unei aceeaşi comunităţi”.  Doar în momentul în care, în virtutea acestui sentiment comun, indivizii îsi orientează mutual, într-un mod sau altul, comportamentele lor, se naşte în ei o relaţie socială iar această relaţie poate închega apoi o „comunitate”. Construcţia comunitară nu se întemeiază deci pe elemente obiective structurale, necesare şi suficiente, cum ar fi relaţiile de rudenie, vecinătatea sau chiar  co-rezidenţa, ci pe un element subiectiv fundamental, care este semnificaţia pe care o au pentru actorul social toate acestea. Şi există semnificaţii foarte diferite care pot uni oamenii între ei, deci şi multe forme/tipuri de comunitate. Max Weber înlocuieste programatic substantivul comunitate cu forma sa verbala de „comunitarizare” (Vergemeinschaftung) . În acest sens, nici măcar o familie cu mulţi ani de existenţă comună în spatele său nu este neapărat o comunitate; ea se poate „comunitariza” sau nu, dupa cum se poate şi „decomunitariza” la un moment dat, transformându-se într-o co-existenţă unul lânga altul.  În concluzie  există procese de comunitarizare oricând şi pretutindeni de unde reiese: „comunitatea” nu este apanajul sau expresia doar a unui tip de organizare socială (societăţile pre-moderne).

        Prin încercările lor de redefinire a comunităţii, Hillery (1968) şi Gottschalk (1975) introduc anumite precizări utile şi încearcă să facă diferenţa între comunităţi (sau „organizaţii comunitare” la Hillery) şi organizaţii formale, aceştia definesc organizaţia formală prin orientarea ei primară către un scop specific şi definitoriu, în timp ce comunitatea are o orientare primară mai difuză în raport cu scopul. Complementar, organizaţia defineşte roluri specifice membrilor săi, aceştia raportându-se unul la celălalt în această calitate de reprezentanţi ai unor roluri, în timp ce în cazul comunităţii această specializare a rolurilor este mult mai redusă iar membrii acesteia se raportează unul la celălalt într-o arie mult mai largă de privinţe. Din acest punct de vedere, o întreprindere, o armată, o şcoală, un partid sau o asociaţie profesională sunt toate organizaţii formale. Dimpotrivă, o familie, un grup etnic sau o vecinătate sunt comunităţi.