În economiile de piaţă moderne, agenţii economici dispun de o varietate de metode pentru a face plăţi. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care îl consideră adecvat necesitaţilor lor, din perspectiva vitezei de execuţie, a costurilor de tranzacţie, a caracteristicilor locale, precum şi a cardului legal care reglementează obligaţiile de plată. De exemplu, plăţile de detaliu (retail payments) pot fi decontate fie prin utilizarea numerarului, a cecurilor, a cardurilor de credit, a cardurilor de debit sau a ordinelor de transfer credit, fiecare dintre ele putând implica operaţii manuale, telefonice, poştale sau pe suport magnetic. Pentru plaţile cu valoare mare şi/sau urgente, în general corelate cu schimbul instrumentelor financiare, de regulă sunt utilizate sisteme electronice de transfer de fonduri mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic. 

Definirea instrumentelor de plată şi credit impune folosirea următoarelor criterii de bază : 

◊ natura juridică a documentelor pe care le vom considera instrumente de plată şi credit;

◊ funcţia economică a acestor documente.

       Pe baza acestor criterii, instrumentele de plată şi credit sunt titluri de credit care constată o creanţă pe termen scurt sau mediu asupra unei sume de bani folosite pentru facilitarea plăţilor şi a relaţiilor de credit în activitatea de comerţ exterior, a căror utilizare face obiectul unor reglementări exprese pe plan naţional şi într-o anumită măsură pe plan internaţional. 

        Alegerea unei modalitaţi sau a unui instrument de plată, în derularea unei afaceri economice internaţionale, implică din partea managerilor şi a colectivelor de specialişti, ce îşi desfaşoara activitatea în acest domeniu, cunoştinţe temeinice de management şi marketing internaţional, de legislaţie internă şi internaţională în domeniile comerciale, financiar-bancare, cu atât mai mult cu cât, fiecare dintre aceste mijloace, instrumente şi tehnici de plată, au particularităţile lor de formă şi de fond.  Bineînţeles că această alegere depinde şi de alte elemente cum ar fi: legislaţia naţională (care trebuie să fie aliniată la cea internaţională), de experienţa acumulată în timp şi tradiţia în utilizarea acestor mijloace sau instrumente, poziţia firmei pe pieţele internaţionale, relaţia dintre agentul economic şi banca sau băncile colaboratoare, puterea economico-financiară a firmei.

       În condiţiile în care România şi-a exprimat dorinţa de aderare la Uniunea Europeană, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoaşterea şi utilizarea tehnicilor şi instrumentelor de plată, a managementului tranzacţiilor internaţionale în ansamblul său, trebuie să constituie un obiectiv prezent şi viitor pentru toţi cei implicaţi în domeniile comerciale, financiare, bancare, economice în general. 

        Instrumente de plată şi credit sunt şi următoarele titluri de credit: trata, biletul la ordin şi cecul.

      Reglementarea juridică a instrumentelor de plată şi credit constituie rezultatul unui îndelungat proces evolutiv, prin legiferarea lor pe plan naţional şi apoi prin încercările de uniformalizare a normelor naţionale prin semnarea unor convenţii internaţionale în acest sens. 

       În prezent, instrumentele de plată şi credit sunt reglementate pe plan naţional, fie în codurile comerciale, fie prin legi speciale, iar unele din legile adoptate pe plan naţional sunt în conformitate cu textul legilor uniforme prevăzute în Convenţiile de la Geneva din 1930 si 1931. 

       Trata este un înscris prin care o persoană, trăgătorul, dă ordin unei alte persoane, trasul, să plătească unui terţ o anumită sumă de bani la o dată fixă. 

        Legea uniformă nu conţine o definiţie expresă a tratei, ci enumeră doar elementele pe care trebuie să le contină în mod obligatoriu un înscris pentru a fi considerată trată.

Aceste elemente sunt :

o denumirea de trată menţionată în textul tratei şi exprimată în limba folosită pentru redactarea acesteia;

o ordinul pur şi simplu de a plăti o sumă determinată;

o numele celui care trebuie să plătească (trasul);

o data la care trebuie făcută plata;

o locul la care trebuie efectuată plata;

o numele celui în favoarea sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;

o locul şi data emiterii tratei;

o semnătura celui care emite trata.

        Existenta elementelor de mai sus este obligatorie, lipsa unuia dintre ele făcând ca titlul să nu fie considerat trată. 

De la această prevedere se admit trei excepţii :

 o trată care nu are scadentă este plătibilă la vedere;

 dacă nu este menţionat locul plătii, acesta este considerat domiciliul trasului;

 dacă nu este menţionat locul plătii, acesta este considerat domiciliul trăgătorului.

        Beneficiarul unei trate poate fi una şi aceaşi persoană cu trăgătorul.

După modul cum este desemnat beneficiarul, tratele pot fi :

◙ “la ordin” – dacă beneficiarul este desemnat cu sau fără clauză la ordin;

◙ “nominative” – dacă beneficiarul este desemnat cu clauză restrictivă “nu la ordin” sau o formulă asemănătoare.

        Scadenta unei trate poate fi: la vedere, la data fixă, la termen de la vedere, la un termen de la o dată fixă.

       Legea uniformă prevede că tratele cu scadenţe succesive sau stabilite altfel decât în modul indicat mai sus sunt nule. Spre deosebire de legea uniformă, în legislaţia americană, tratele cu scadenţe succesive sunt admise. 

       

Trata fiind utilizată frecvent în operaţiuni de credit, legea prevede posibilitatea inserării clauzei referitoare la dobânda în următoarele condiţii:

 scadenta tratei să fie la vedere sau la un termen de la vedere;

 sa se prevadă expres rata dobânzii.

        Daca aceste condiţii nu sunt întrunite, clauza se consideră nescrisă. Participarea unei persoane la o operaţiune legată de trată se realizează prin depunerea semnăturii acestei persoane pe trată. 

        Semnatarul unei trate are anumite obligaţii rezultând din participarea sa la o operaţiune cu trata. 

       Emiterea şi utilizarea unei trate dă naştere la anumite raporturi între persoanele care participă la trată, fiecare dintre acestea având anumite drepturi şi obligaţii. Prin emiterea tratei se creează un raport juridic între trăgător şi beneficiar, prin care trăgătorul se obligă fată de beneficiar să-l determine pe tras să plătească suma prevăzută în trată. 

       Trasul devine participant la trată numai dacă acceptă trate. Prin acceptare, trasul se obligă să plătească beneficiarului la scadentă suma prevăzută în trată. 

       Obligaţia trasului de a accepta trata nu derivă din emiterea tratei şi nici din prevederile legii, această obligaţie trebuie să provină dintr-un raport juridic anterior; existent între trăgător şi tras, raport în urma căruia trăgătorul devine creditor al trasului. Pe baza acestui raport, trăgătorul dă ordin trasului să plătească o suma egală cu creanţa sa asupra acestuia, beneficiarului.

       Refuzul trasului de a accepta trata de a o plăti ar face ca trăgătorul să acţioneze împotriva trasului pe baza raportului fundamental pentru realizarea creanţei. Prin acceptare, obligaţia trasului fată de trăgător, derivata din raportul fundamental, este înlocuită cu obligaţia trasului fată de beneficiar, derivata din Legea cu privire la trată.

       Acceptarea este angajamentul luat de către tras, fată de orice posesor legitim de a plăti cambia la scadentă. Se realizează prin menţiunea “acceptat” făcută pe trată şi semnată de către tras. 

       Trasul nu este obligat prin lege să accepte dar, daca acceptă, el devine debitorul (obligatul) principal. Prezentarea la acceptare va putea fi făcuta oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadentei. Prezentarea la acceptare poate fi făcuta atât de posesorul cambiei, cât şi de un simplu detonator al ei, la domiciliul trasului.  Trasul poate restrânge acceptarea la o sumă mai mică decât cea prevăzută în cambie. 

Prezentarea cambiei la acceptare poate fi :

• facultativă – putând fi făcută oricând pană la scadentă;

• obligatorie – atunci când tragatorul indică expres în titlu acest fapt, fixând sau nu, un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un anumit timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii.