Concepţia privind realizarea unei europe unite este veche, ea fiind exprimată de-a lungul timpului prin diverse idei. Astfel, încă din secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo, la Congresul amicilor păcii (1849) a lansat idea creării “Statelor Unite ale Europei”. În cadrul acestui congres, Victor Hugo a vorbit despre “ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate  supremă şi vor forma o frăţie a europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor” .

       Cu toate acestea, Europa a rămas, însă, mult timp profund divizată, fiind afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea.

        După primul război mondial, ideile, dar şi preocupările pentru realizarea unei europe unite au fost frecvent evocate. Astfel, Adunarea Naţiunilor Unite a adoptat la 17 septembrie 1930 o rezoluţie care viza crearea “Comisiei de studiu pentru Uniunea europeană”. Acea iniţiativă a aparţinut lui Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, care a fost desemnat preşedinte al Comisiei. Scopul urmărit îl reprezenta crearea unei entităţi europene cu caracter economic şi politic. Ideea creării Uniunii Europene a întâmpinat însă numeroase greutăţi, datorate crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, sfârşind în cele din urmă prin a se renunţa la ea.

        Ca urmare a celui de-al doilea război mondial, o mare parte a economiei ţărilor europene a fost distrusă. În ciuda acestei situaţii, ideile privind unitatea europeană au fost din nou des exprimate. Astfel, în 1946, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Zurich, a vorbit despre necesitatea creării “Statelor Unite ale europei”, reiterând ideea lui Victor Hugo.

        În 1947 a fost lansat “Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Conform acestui plan, Statele Unite ale Americii ofereau ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

      La sfârşitul anilor ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a europei, după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare – NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de “război rece”, încheiată abia la începutul anilor ‘90. Cele două părţi ale europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.

       Învăţămintele celor două războaie mondiale i-au determinat pe europeni să se gândească la unitatea lor pe cale paşnică. Decise să nu mai repete greşelile trecutului, ţările europei Occidentale au ales calea integrării lor economice şi politice.

        În vederea administrării ajutorului primit din partea S.U.A. prin “Planul Marshall”, aceste ţări au creat în anul 1948 Organizaţia de Cooperare Economică europeană, care va deveni mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), organizaţie care există şi în prezent, având însă alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În anul 1949 a fost înfiinţat Consiliul europei. De asemenea, ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, care a intrat în vigoare în anul 1948 şi care era formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.

       Primele demersuri în vederea realizării unei noi unităţi europene au aparţinut lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a fost cel care a propus ca  producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun . Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei din acea vreme, a mers  şi mai departe, propunând un plan (care i-a purtat ulterior numele) pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.S.C.). Italia şi ţările Beneluxului au agreat şi sprijinit acest plan ; drept consecinţă, Belgia, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a luat fiinţă la 10 august 1952, primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului fiind desemnat Jean Monnet.

       În 1956, cele şase ţări membre ale Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare, căzând de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Această înţelegere a dus la semnarea “Tratatului de la Roma”, în data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

        Prin Tratat “cei şase” instituie o Comunitate europeană, al cărei scopuri au fost :

a.) dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate;

b.) o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul înconjurător; 

c.) un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice; 

d.) un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale; 

e.) creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

f.) coeziunea economică şi socială, solidaritatea între statele membre .

      Pentru atingerea acestor scopuri, cele şase state semnatare au convenit că era necesară luarea unor numeroase măsuri cu caracter economic, social şi politic.

     În plan monetar, au fost prevăzute o serie de activităţi ce cuprindeau fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al cărei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definită şi promovată, de asemenea, o politică monetară şi o politică de schimb unice, al căror obiectiv principal este menţinerea stabilităţii preţurilor şi, fără a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovată  ideea susţinerii politicilor economice generale în Comunitate, în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă . S-au creat astfel premisele introducerii, în etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care să cuprindă, în viitor, toate statele europene.

        În baza acestui tratat au fost înfiinţate :

- Banca europeană de Investiţii,

- Banca Central europeană,

- Sistemul European al Băncilor Centrale,

care au avut un rol important în realizarea scopurilor mai sus arătate.

    La nivel instituţional, au fost înfiinţate, pentru realizarea misiunilor încredinţate Comunităţii Europene, următoarele organisme :

- un Parlament european,

- un Consiliu,

- o Comisie,

- o Curte de Justiţie,

- o Curte de Conturi .

     Consiliul şi Comisia erau asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative. Atribuţiile tuturor acestor instituţii au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.

        Un alt principiu important în vederea realizării integrării europene a fost introducerea statutului de “cetăţean al Uniunii”, pentru orice persoană care avea cetăţenia unui stat membru (drepturile şi obligaţiile “cetăţenilor Uniunii” fiind, de asemenea, prevăzute în cuprinsul tratatului). 

     A fost prevăzută, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune, şi dirijate conform principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă . Apare astfel conturat conceptul de  piaţă comună internă, bazată pe existenţa a patru libertăţii :

- libertatea de circulaţie a bunurilor,

- libertatea de circulaţie a persoanelor,

- libertatea de circulaţie a serviciilor,

- libertatea de circulaţie a capitalurilor.

       Acest concept a constituit o bază pentru realizarea pieţei unice a Uniunii Europene (introducerea totală a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993). 

      Piaţa comună urma să se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranziţie de 12 ani. Aceasta a fost împărţită în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioadă mai mare de 15 ani de la data intrării în vigoare a tratatului. 

       Un pas important în realizarea liberei circulaţii a bunurilor la constituit  uniunea vamală (care presupunea eliminarea progresivă, în cursul perioadei de tranziţie, a drepturilor de import între statele membre, precum şi instituirea unui tarif vamal comun) şi eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre.

         Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispoziţiile privind:

- agricultura,

- transportul,

- concurenţa, fiscalitatea şi apropierea legislaţiilor,

- politica comercială comună, 

- politica economica şi monetară.

        În 1967, cele trei comunităţi europene (care aveau instituţii proprii – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, pe de o parte şi Comunitatea Economică europeană şi Comunitatea europeană a Energiei Atomice, pe de altă parte) s-au unit, funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economică europeană (C.E.E.) şi adesea “Cei 6”.

        Treptat, în următoarele decenii, Comunitatea Economică europeană s-a  extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. S-au constituit astfel “Cei 9”. În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania şi Portugalia. Comunitatea Economică europeană devenea “Cei 12”. În ianuarie 1995 au aderat încă trei ţări – Australia, Finlanda şi Suedia – constituindu-se “Cei 15”. 

        La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de până acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta şi Cipru.

         Aşa cum am arătat deja, bazele juridice ale Comunităţii Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Până la sfârşitul anilor 1960, statele membre ale Comunităţii Economice Europene au desfiinţat taxele vamale şi restricţiile cantitative.

       Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piaţa comună. Dar mult timp după realizarea acestui prim pas, crearea pieţei unice europene a rămas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele naţionale diferite, precum şi reglementările interne, împiedicau încă realizarea unui comerţ liber. Cu toate acestea, procesul integrării a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai răspundeau în mod corespunzător evoluţiilor lui.

        Din acest motiv, şefii de state şi de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.

       Actul Unic European a reprezentat prima reformă importantă în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza : 

• Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.S.C.), 

• Comunitatea Economică europeană (C.E.E.),

• Comunitatea europeană a Energiei Atomice (Euratom).