În toate lucrările din literatura juridică consacrate materiei drepturilor reale, se recunoaşte faptul că, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, acesta reprezintă un concept deosebit de complex, cu multiple semnificaţii de ordin istoric, sociologic şi juridic, aflat într-o permanentă evoluţie.

    Este dificil de dat o definiţie completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate.În literatura de specialitate, s-a considerat  că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre  toate drepturile reale şi cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exerciţiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaşte2. 

    Dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real; el este „prototipul” drepturilor reale, prin drept real înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care permite de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice. El este un drept de tip real, care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi nu are ca limită decât lucrul însuşi3.

    Într-o altă opinie1, dreptul de proprietate a fost caracterizat ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce doreşte, o completă libertate de acţiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate, afară de excepţiile fixate prin lege sau convenţie2.

    Legiuitorul român defineşte, în art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitale determinate de lege.” Completând aceste prevederi, art. 482 precizează că „proprietatea unui lucru, mobil sau imobil, dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce se uneşte ca accesoriu, cu lucrul într-un mod natural sau artificial.

    Această definiţie cuprinsă în art. 480 Cod civil a fost criticată din mai multe puncte de vedere, dar „nu toate criticile ce i s-au adus sunt la fel de justificate”3; mai mult chiar, majoritatea autorilor consideră aceste critici neîntemeiate.

    Astfel, i s-a imputat legiuitorului că în loc să definească dreptul de proprietate prin natura lui, îl defineşte mai mult prin atributele ce alcătuiesc conţinutul său juridic. O astfel de abordare a dreptului de proprietate, au considerat unii autori4, nu surprinde esenţa lui, respectiv conţinutul social-economic.

    Majoritatea autorilor5 au considerat această critică neîntemeiată, deoarece nu este nici o greşeală în a defini dreptul de proprietate prin atributele ce-i alcătuiesc conţinutul. Dimpotrivă, definiţia oferită de Codul civil cuprinde elementele esenţiale, evocând existenţa în mâinile titularului dreptului de proprietate, a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deşi nu conţine expres decât acel atribut care este esenţial pentru existanţa sa - dreptul de dispoziţie.

    Aşadar, definirea dreptului de proprietate nu este posibilă fără evidenţierea atributelor ce îi alcătuiesc conţinutul.

 Dintr-un alt punct de vedere, definiţia dată drptului de proprietate cuprinsă în Codul civil este criticată pentru faptul că ar fi incompletă, întrucât nu precizează în mod expres toate atributele ce alcătuiesc conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

    Astfel, unii autori apreciază că dreptul de proprietate este definit în art. 480 Cod civil numai prin unele din atributele sale - usus şi abusus - un alt atribut - fructus - fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil. De asemenea definiţia legiuitorului ignoră unul din caracterele esenţiale ale dreptului de proprietate şi anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut şi exclusiv1.

    Într-o altă opinie, în definiţia pe care Codul civil o dă dreptului de proprietate este cuprins numai unul din atributele sale şi anume dreptul de dispoziţie. Această opinie a fost criticată2, deoarece prin expresia „de a se bucura de bun” sunt desemnate dreptul de folosinţă şi de posesie. În legătură cu aceasta, în literatura de specialitate, s-a arătat că, sub aspectul exigenţelor sale logice, definirea dreptului de proprietate se poate rezuma la un singur termen care să includă toate atributele lui: „dreptul de proprietate este dreptul de a dispune de lucrul care face obiectul său”, deoarece dreptul de dispoziţie le implică şi pe celelalte două drepturi, de folosinţă şi de posesie.

    Definiţia legală a mai fost criticată pentru faptul că ar cuprinde o contradicţie în proprii termeni pe care îi cuprinde, în sensul că, după ce se spune că dreptul de proprietate este un drept absolut, se face precizarea că se exercită „în limitele determinate de lege”.

    Deşi formularea nu este cea mai fericită, totuşi ,din cuprinsul definiţiei în care este folosit termenul „absolut”,  rezultă că el nu conferă dreptului de proprietate alte virtuţi decât cele pe care le are dreptul de proprietate prin natura sa. Dreptul de proprietate, fiind un drept real, are un caracter absolut, adică este opozabil tuturor, erga omnes3.

    Nu trebuie văzută nici o contradicţie între caracterul absolut al dreptului de proprietate şi cerinţa ca el să fie exercitat în limitele stabilite de lege, cerinţă care este specifică nu numai dreptului de proprietate, ci tuturor drepturilor civile, aşa cum se prevede în mod expres în art. 1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială, iar în art. 3 din acelaşi act normativ, după ce se prevede că drepturile civile sunt ocrotite de lege, se face precizarea că ele pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic şi social. Legea va putea, astfel, nu numai să limiteze exercitarea unora dintre prerogativele dreptului de proprietate, dar şi să le impună un anumit conţinut. Nu se va ajunge însă, în acest fel, la golirea de conţinut a prerogativelor dreptului de proprietate, posibilitatea limitărilor aduse prin lege fiind ea însăşi limitată de împrejurarea că dreptul de proprietate este şi o categorie constituţională.

    Prin referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate se atrage atenţia nu numai asupra opozabilităţii erga omnes a acestuia, ci şi asupra împrejurării că titularul poate exercita oricare dintre prerogativele conferite, fără a fi nevoit să ceară concursul nici unei alte persoane, toate puterile asupra lucrului aparţinându-i. Doar titularul dreptului de proprietate este în plenitudinea tuturor atributelor ce-i alcătuiesc conţinutul juridic, precum şi în plenitudinea libertăţii de exercitare a acestui drept, însă numai în limitele stabilite de lege. Cu alte cuvinte, titularul dreptului de proprietate este singurul căruia îi aparţin în mod exclusiv şi  complet toate atributele ce alcătuiesc conţinutul  dreptului său de proprietate, atribute pe care proprietarul le exercită în putere proprie şi în interes propriu.

    Chiar dezmembrămintele dreptului de proprietate, prin specificul lor, reprezintă mijloace juridice extrem de eficiente de exercitare a însuşi dreptului de proprietate. Ele dau expresie juridică modului în care titularul dreptului de proprietate a înţeles să şi-l exercite, punând în valoare valenţele acestui drept şi prerogativele sale1. 

Se poate concluziona faptul că, dincolo de criticile care i-au fost aduse, justificate sau mai puţin justificate, definiţia dată de art. 480 din Codul civil cuprinde elementele esenţiale, reprezentând „tiparul” pentru toate definiţiile doctrinare care au încercat să-i aducă îmbunătăţiri.

    Aproape toate definiţiile din literatura juridică de specialitate care încearcă să corecteze definiţia legală surprind dreptul de proprietate prin punerea în evidenţă a atributelor pe care acesta le conferă titularului său, la care adaugă precizarea poziţiei celui căruia îi aparţin sau celui care le exercită căci, aşa cum afirmă un cunoscut autor2, „simpla enunţare a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci trebuie precizată poziţia specifică a celui căruia el aparţine, sau a celui care exercită aceste atribute.”