Funcţii:
Funcţia de asigurare a creditului este funcţia primordială a garanţiilor şi constă în mobilizarea tuturor resurselor debitorului pentru garantarea creditorului. Garanţiile reale oferă posibilitatea unei persoane să obţină un credit egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
“Depozitul asigurător” reprezintă o a doua funcţiune pe care o îndeplineşte gajul. Gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către debitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului, el contribuind, în felul său, tocmai la realizarea funcţiei de asigurare a creditorului.
Evoluţia garanţiilor:
În literatura de specialitate, sistemul garanţiilor a rămas, în linii mari, acelaşi totuşi, în decursul anilor, frecvenţa lor a fost într-o continuă schimbare.
Ipoteca a fost printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic şi avea o întrebuinţare frecventă.
La romani, cea mai frecventă garanţie era fidejusiunea, garanţie personală, care se constituia atât în cadrul, cât şi în afara unui proces.
Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a căpătat beneficiul de discuţiune, ce îi conferea o situaţie deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă acestuia.
Prima garanţie reală cunoscută în Roma a fost “fiducia”, ce presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect, creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului după ce acesta şi-a achitat integral datoria.
Ulterior, ca o perfecţiune a fiduciei, a apărut “pignus” sau gajul care privea atât mobilele, cât şi imobilele. Bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului; acesta era acum un simplu detentor al bunului, până la restituirea datoriei.
În orânduirea feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate deosebită faţă de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul revoluţiei franceze când s-a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o lege din 9 Messidor an III şi transcripţiunea imobiliară.
În economia capitalistă dezvoltată, mobilele au devenit bunuri de preţ, averile fiind preponderent mobiliare, ceea ce a dus la apariţia titlurilor de credit.
În societatea capitalistă preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare perfecţionate.
Ele se aplică deoarece creditul imobiliar, oneros şi formalist a devenit o piedică în calea celerităţii pe care o cereau raporturile comerciale.
Constituirea şi realizarea garanţiilor imobiliare era dificilă şi dura mult, întrucât verificarea titlurilor de proprietate cerea timp şi o procedură îndelungată şi costisitoare de executare silită.
Dezvoltarea continuă a vieţii economice a necesitat “răspândirea” acestor instituţii pe tărâmul raporturilor juridice comerciale, ceea ce a însemnat o transformare a lor la specificul acestor activităţi economice, caracterizate prin dinamism, fluenţă şi complexitate.
Acest fapt a generat o aplicare mai redusă a garanţiilor specifice dreptului civil, obligând, în acelaşi timp, să se găsească noi forme de garanţii, care s-au adăugat celor existente sau le-au modificat conţinutul, astfel:
- mijloace specifice de garantare a obligaţiilor în contracte de comerţ internaţional;
- garanţii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul transporturilor);
- forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare;
- aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim faţă de Codul civil.
Regimul juridic al garanţiilor:
Regimul juridic al garanţiilor atât mobiliare cât şi imobiliare a fost tratat, până la apariţia Legii nr.99/1999 de Codul civil şi Codul comercial, ca sediu al materiei. La acestea se adaugã actele normative referitoare la cec, cambie şi biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale (aşa-numitele valori mobiliare), legea privind regimul pietrelor preţioase, a metalelor preţioase etc.
În acest an a fost reglementat, de pildă, regimul şi circulaţia metalelor preţioase, în care aurul şi argintul primesc o importantă reglementare cuprinzătoare, intrând în circuitul civil şi comercial. Bunăoară, aurul urmează a fi valorificat şi prin alte societãţi şi instituţii cum erau BNR sau casele de amanet. În mod oficial numai BNR avea temei legal în tranzacţii comerciale cu metale preţioase. S-au pus bazele bursei de valori cu metale şi pietre preţioase.
Toate acestea vin în ajutorul definirii cât mai cuprinzãtoare a garanţiilor reale mobiliare.
Sunt garanţii reale întrucât au ca obiect lucruri, în formã materializatã precum utilaje, produse, materii prime etc., sau în formã dematerializatã - acţiuni, titluri de valoare, creanţe etc.
Reglementarea acestor garanţii de Codul civil şi Codul comercial este de mult depãşitã întrucât se referea la realitãţi adecvate începutului relaţiilor capitaliste, din a doua parte a secolului XIX.
Chiar limbajul juridic al acestor douã coduri este greoi, multe noţiuni sunt depãşite, greu de asimilat la acest început de mileniu trei.
Forma de bazã a garanţiei reale mobiliare o reprezintã gajul - în comercial - şi amanetul în civil, douã noţiuni puţin diferite, întrucât condiţiile lor de fond şi de formã sunt aproape identice.
Facem observaţia, cã amanetul, aşa cum este tratat de dreptul civil, este mai adecvat relaţiilor civile, deci acelor relaţii cu caracter patrimonial exercitate cu titlu aleatoriu de subiecţi persoane fizice.
O reglementare cuprinzãtoare şi "adusã la zi" o cunosc garanţiile reale mobiliare prin Titlul IV din Legea nr. 99/1999.
De evidenţiat latura pragmaticã a acestui act normativ, care de bunãseamã a fost inspirat de legislaţia europeanã mai nouã în aceastã materie. La acest act normativ, surprinde faptul cã legiuitorul s-a preocupat de o reglementare cât mai detaliatã a acestei instituţii de garanţie, cu ignorarea parţialã a principiilor şi doctrinei consacrate din dreptul românesc.
Cu alte cuvinte, legea reprezintã o abordare curajoasã şi întrucâtva hazardatã având în vedere unele inconveniente şi neclaritãţi de ordin doctrinal ce ar putea sã aparã pe parcurs.
Probleme de ordin general:
Spre deosebire de vechea reglementare cunoscutã, care cuprindea în special garanţia bunurilor corporale - care de altfel şi defineau noţiunea de gaj-amanet - noua reglementare cuprinde o mulţime de bunuri corporale dar mai ales necorporale cu care se poate garanta: cesiunea drepturilor de creanţã, chiar dacã cesiunea nu se face cu titlu de garanţie, vânzãrile condiţionate, toate formele de închiriere şi de leasing dacã au o duratã de peste un an, contractele de consignaţie cu valori mai mari de 1000 euro, warantele şi recipisele de depozit, bunurile fungibile şi nefungibile.
Cuprins:
Introducere………………………………………………………... 2
Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile…………… 3
1.1. Noţiunea de garanţie…………………………………………. 5
1.2. Regimul juridic al garanţiilor………………………………... 14
1.3. Clasificarea garanţiilor………………………………………. 25
Capitolul II Garanţiile reale – gajul ……………………………. 36
2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare…………………………. 36
2.2. Constituirea gajului…………………………………………... 48
2.3. Efectele gajului……………………………………………… 62
Capitolul III Garanţiile reale – ipoteca………………………… 69
3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare………………………… 69
3.2. Caracterele generale ale ipotecilor…………………………… 74
3.3. Efectele ipotecii………………………………………………. 80
3.4. Publicitatea ipotecii………………………………………….. 85
Concluzii …………….…………………………………………… 87
Bibliografie……………………………………………………….. 89
Anexă …………………………………………………………... 91
