Războaiele par a fi de neoprit; nu s-a inventat încă o lege mondială care să garanteze dreptul la pace . Însăşi războaiele se încearcă a fi oprite prin alte războaie. Unele războaie se vor a fi mai îndreptăţite decât altele, scopul lor considerându-se a fi mai moral sau mai uman.

        Războaiele par să fie de neoprit. Nu mai încercăm să oprim războaiele, cel mult, încercăm să controlăm modul în care se desfăşoară, mijloacele cu care se duc, ţintele pe care le stabilesc. Nu putem opri războaiele, ele dăinuie din cele mai vechi timpuri şi par să fie eterne. Înţelegând acest lucru, oamenii şi-au propus realizarea unui sistem juridic prin care războaiele să se supună unor reguli, prin care războaiele să poată fi controlate în ceea ce priveşte anumite aspecte ale sale.

        Umanitatea s-a devalizat singură în urma războaielor pe care, ea însăşi le-a pornit. O cât de simplistă analiză asupra istoriei ar putea, fără echivoc, să ilustreze  perpetua existenţă a războaielor, precum şi a pierderilor suferite în timpul desfăşurării lor. Războaiele nu au încetat niciodată, au evoluat odată cu oamenii şi au continuat să producă pierderi materiale şi umane.

       Nu am reuşit să oprim războaiele, dar am reuşit, totuşi, să creăm un sistem prin care să diminuăm pierderile şi să asigurăm drepturi, să protejăm oameni, bunuri şi locuri, chiar şi în astfel de situaţii limită.  S-a încercat evitarea răului superfluu. 

        Vorbim în cadrul acestei lucrări despre protecţia bunurilor culturale în cazul unui conflict armat, geneza şi evoluţia acestui sistem de protecţie.

       Iniţial, pe timpul conflictelor armate nimeni nu se  putea gândi la necesitatea de a asigura protecţie pentru un loc anume sau pentru o creaţie culturală. Până când, privind în urmă, s-a realizat faptul că pierderile erau enorme, dar, mai ales, aceste pierderi erau iremediabile. Oamenii au înţeles că nu pot lăsa ca războaiele să se desfăşoare oricum, au înţeles că este necesar ca asupra lor să se manifeste o formă de control, iar acest control nu se putea materializa decât prin instituirea unui regim juridic.

         Bunurile culturale, chintesenţă a spiritului uman, constituie o depăşire a spaţiului şi a timpului. Existenţa lor vorbeşte despre timpuri şi spaţii ancestrale sau despre orice timp şi orice spaţiu; ea vorbeşte despre oameni, despre epoci, despre obiceiuri, despre credinţe. Bunurile culturale, oricare le-ar fi originea, vorbesc despre destinul umanităţii - naşterea şi evoluţia sa, despre diversitatea şi, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, despre unitatea umanităţii. A lăsa evenimente precum conflictele, care, oricum nu fac cinste fiinţei umane, să distrugă aceste bunuri culturale, constituie o greşeală enormă, care, din fericire, a fost semnalată şi, în mare parte, rezolvată.

        Lucrarea de faţă vorbeşte tocmai despre aceste eforturi, făcute pentru prevenirea distrugerilor de bunuri culturale, pentru evitarea lor. 

       Pe de altă parte, lucrarea prezintă  situaţii, conflicte în care  bunurile culturale  au fost distruse cu încălcarea reglementărilor Convenţiilor existente în acest sens, precum şi cazuri în care, bunurile culturale au fost distruse, statele în conflict nefiind Părţi în cadrul acestor Convenţii. De asemenea, se vorbeşte despre eforturile care se fac în vederea îmbunătăţirii sistemului de protecţie a bunurilor culturale, activităţile care au loc în acest  sens şi despre organizaţiile implicate. 

        Pe lângă prezentarea cadrului legislativ, care reglementează protecţia bunurilor culturale în cazul unui conflict armat, lucrarea urmăreşte să creeze şi o perspectivă asupra importanţei reale a bunurilor culturale în interiorul umanităţii, a însemnătăţii acestora.

      Conflictele contemporane arată că distrugerile de bunuri culturale sunt, în multe cazuri, concepute ca acte deliberate, având ca scop ştergerea identităţii unui popor, conştiinţa sa colectivă, sensul său de apartenenţă, istoria sa, tradiţiile sale, manifestările tangibile ale culturii şi credinţei sale. Din acest motiv, dreptul internaţional arată o preocupare deosebită pentru elaborarea unui cadru juridic specific în acest sens. Este vorba despre bunuri care prezintă o puternică legătură cu popoarele şi identitatea acestora; aceasta afectează, implicit, fiecare individ care se recunoaşte în acea identitate. Ofensa adusă unuia din aceste bunuri este o jignire adusă fiinţei umane, alterând în acelaşi timp drepturile sale subiective. De aici reiese necesitatea ca bunurile culturale să fie înţelese ca valori şi destinatare ale unei protecţii aparte. 

       O analiză asupra bunurilor culturale ne obligă, inevitabil, la o analiză, la o corelaţie a acestora cu fiinţa umană, creatorul lor. Omul şi bunul cultural au evoluat împreună, istoria  unuia implică  istoria şi celuilalt. Înţelegerea omului sau a bunului cultural nu se poate realiza independent unul de celălalt, ei constituind împreună  părţi  ale aceluiaşi destin.

        În decursul evoluţiei sale, omul a perseverat în a se defini pe sine. Definiţiile, explicaţiile au fost multe, variate, mai mult sau mai puţin complexe, dar au fost, cu siguranţă, tot timpul, insuficiente. Filosofi, antropologi, biologi sau  psihologi, cu toţii au încercat o definiţie. 

        Platon a spus că omul este „o fiinţă bipedă, fără pene şi cu unghii late”; Aristotel considera omul „un animal social”, Pascal „o trestie cugetătoare”, Bergson definea omul ca „un creator de unelte”, Blaga vedea omul ca pe singura fiinţă capabilă să intre „în contact cu misterul şi să aibă un destin creator”. Descrierile ar putea continua, dar raportându-ne la prezent, putem face observaţia că se preferă astăzi conceptul de om ca fiinţă simbolică, acesta fiind singurul capabil sa creeze simboluri şi să lucreze cu ele. În acest context putem să înţelegem afirmaţia domnului profesor Cloşcă, potrivit căruia „un războinic nu are satisfacţie mai mare decât aceea provocată de distrugerea simbolului adversarului” . Simbolurile umane sunt însăşi fiinţa umană, în ele poţi regăsi un individ, o naţiune sau întreaga specie umană, poţi regăsi un timp şi un spaţiu. Acestea sunt bunurile culturale, creaţiile umane care reprezintă omul însuşi.

        Bunul cultural este mereu în pericol dacă se ţine cont de dezvoltarea umanităţii şi exprimarea identităţii individuale şi etnice. Pe lângă ameninţările majore, apă, foc, cutremure, acestea sunt ameninţate de pericolele clasice precum furtul, exportul ilicit, actele de vandalism etc. Pe lângă acestea se adaugă şi riscurile la care bunurile culturale se supun în cazul unui conflict armat: distrugerile, furtul. Aceste din urmă ameninţări se încearcă a fi înlăturate prin mijloace diverse precum prevederile tratatelor internaţionale sau cele ale legislaţiei naţionale. Prin urmare, protecţia bunurilor culturale este o parte a dreptului internaţional şi a celui naţional, deopotrivă. Producerea culturii este o exprimare a vieţii omeneşti, a întregii evoluţii a umanităţii de-a lungul istoriei. Rezultatele sunt obiecte de artă, valori culturale, idei, descoperiri ştiinţifice. Ele duc la definirea sau descoperirea unei societăţi sau a unui popor. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că scopul războaielor a fost distrugerea bunurilor culturale produse de fiecare popor sau aproprierea acestora. În acest sens, reprezentanţii statului se străduiesc de mai mult de o sută de ani să elaboreze norme de protejare a bunurilor culturale împotriva furturilor şi distrugerilor care au loc în timpul unui război.

         Protecţia bunurilor culturale prezintă mai multe aspecte, în funcţie de mai multe criterii.

        Un prim aspect ar fi acela al stării în care se află statul în care se găsesc bunurile culturale: de pace sau de război.

       În timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislaţia internă a fiecărui stat, dar şi de dreptul internaţional, statele încheind în acest sens acorduri  bilaterale sau multilaterale.

• Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, (Convenţia a IV-a, Haga, 18 octombrie 1907);

• Convenţia privitoarea la bombardarea prin forţe navale în timp de război (Convenţia a IX-a, Haga, 18 octombrie 1907);

• Regulile de la Haga, 1923;

• Actul final al Conferinţei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954), care anexează următoarele tratate:

• Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;

• Regulamentul de aplicare a Convenţiei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;

• Protocolul I al Convenţiei de la Haga din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;

• Al Doilea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 26 mai 1999;

• Rezoluţiile Conferinţei interguvernamentale de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;

• Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (Protocolul I) – Geneva, 12 iunie 1977;

• Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional (Protocolul II) – Geneva, 12 iunie 1977.

        Un al doilea aspect ar fi acela din perspectiva creatorului, al locului unde se află bunurile culturale şi al proprietarului acestora . 

        Perspectiva creatorului nu ar trebui să ridice nicio problemă, întrucât bunurile culturale sunt creaţie umană iar spiritul uman nu are rasă, culoare sau naţionalitate. Cu toate acestea, realitatea demonstrează, nu de puţine ori, că creatorul bunului cultural şi, odată cu el, însuşi bunul cultural creat de acesta, devin reprezentanţi, simboluri, pentru o rasă, pentru o naţiune, pentru o religie etc. 

        Locul în care se află bunurile culturale nu ar trebui să aibă, de asemenea, nicio relevanţă. Aceasta deoarece acest loc poate fi determinat de întâmplare, conjunctură istorică, interes, resurse financiare, sau chiar de chestiuni ilegale, cum ar fi transferul ilicit, furtul, jaful, etc. 

         Dreptul de proprietate asupra unui bun cultural este un aspect mai complex al problemei, cu o serie de particularităţi. În principiu, posesia cuiva asupra unui bun cultural ar trebui să fie irelevantă, iar atributele dreptului de proprietate nu ar trebui să se poată manifesta în cazul bunurilor culturale ca în cazul celorlalte bunuri materiale. 

        Argumentăm această idee şi prin menţionarea prevederilor legii 182 din 20 octombrie 2000 , care instituie un regim juridic distinct şi unic pentru bunurile mobile, care fac parte din patrimoniul cultural naţional, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activităţilor specifice de evidenţă, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare şi punere în valoare a acestor bunuri. 

       Bunurile culturale aparţin, în cea mai mare parte, domeniului public, asigurându-se astfel posibilitatea ca oricine să poată avea acces la ele. Evident, aceste bunuri culturale se constituie, în multe cazuri, în elemente turistice importante şi, prin urmare, în surse importante de venituri pentru statul care le deţine.

          Bunurile şi serviciile culturale, fie că sunt sau nu bunuri publice, au o dimensiune socială, care le face să nu fie „la fel cu alte forme de mărfuri”.  Ele contribuie în mod esenţial la o clasă de produse ce ar putea fi denumite bunuri sociale, care au o caracteristică deosebită: valoarea lor creşte cu cât numărul de persoane care le consumă este mai mare.

        Protecţia bunurilor culturale este o îndatorire globală, naţională şi internaţională. Şi astăzi, conflictele armate constituie o mare ameninţare pentru moştenirea culturală a umanităţii. Cu toate acestea, punctele cheie ale ameninţării s-au schimbat. În prezent, aceste ameninţări îşi au originea în modificările politice, sociale, juridice, climatice, religioase, din activităţi criminale, din dorinţa de profit etc. 

          Omul, creator al bunurilor culturale, este, în acelaşi timp, şi sursă de ameninţare pentru acestea. Faptul poate părea paradoxal, dar, cu toate acestea, reprezintă un adevăr. 

        Există oameni care au înţelegerea deplină a faptului şi actului cultural. Odată cu această înţelegere, lor le-a revenit şi misiunea, extrem de amplă, complexă şi dificilă (uneori chiar sisifică), de a-i conştientiza şi de a-i informa pe toţi aceia care au uitat sau nu au ştiut niciodată ce reprezintă cultura. 

        Din punct de vedere juridic, definirea bunurilor culturale din art. 1 al Convenţiei de la Haga din 1954, diferă de definiţii similare din alte tratate de drept internaţional umanitar. Prevederile Convenţiei de la Haga din 1907 privind legile şi politicile războiului terestru, precum şi Protocolul I din 1977 adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949 funcţionează, ambele, pe baza unor categorii de obiective protejate ca „bunuri culturale”; termenul  este folosit, într-o oarecare măsură, în mod diferit de fiecare parte. În practică, aceste diferenţe par să fie rezolvate prin determinarea tratatului aplicabil fiecărei situaţii de conflict armat.

       În Enciclopedia Wikipedia cultura este definită ca „totalitatea lucrurilor produse de om. Aceasta cuprinde lucrurile fizice, uneltele, dar şi modificările aduse naturii, precum şi diferite forme de organizare socială în cadrul cărora omul trăieşte”. În această explicaţie termenul de cultură este strâns legat de termenul de civilizaţie .

1. Cuvânt: limbaj, sistem de scriitură etc.

2. Elemente materiale: a) baza de nutriţie şi de alimentaţie caracteristice; b) adăpost; c) mijloace de transport şi de călătorie; d) adăpost; e) unelte, tehnică etc.; f) arme; g) profesii şi industrii;

3. Artă: sculptură, pictură, ţesături, desen, muzică etc.

4. Mitologie şi cunoştinţe ştiinţifice;

5. Practici religioase: a) forme rituale; b) îngrijirea bolnavilor; c) tratamentul acordat morţilor;

6. Familia şi sistemele sociale: a) formele de căsătorie; b) metodele de apreciere a relaţiilor; c) succesiunea; d) controlul social; e) jocuri şi întreceri sportive.

7. Proprietatea: a) personal reală; b) tipul de valori şi de schimb; c) comerţul;

8. Conducerea: a) forma politică; b) procedee juridice şi legale;

9. Războiul.

O altă perspectivă asupra dimensiunilor culturii integrează în interiorul acesteia următoarele componente:  patrimoniu cultural, literatură, muzică şi arte interpretative, arte vizuale, mijloace audio-vizuale. Fiecare element în parte poate îmbrăca mai multe forme sub care se prezintă şi este consumat de către public. Astfel patrimoniul cultural este gestionat de către monumente, muzee, galerii de artă şi antichităţi şi arhive. Literatura poate fi accesibilă prin intermediul bibliotecilor, al variatelor publicaţii locale şi al editurilor, precum şi librării şi distribuitori de carte. Muzica şi artele interpretative sunt găzduite şi interpretate de către teatre, trupe de dans, formaţii muzicale diverse. Creaţiile de artă vizuală sunt făcute publice în expoziţii de fotografie, expoziţii de pictură şi grafică, expoziţii de sculptură, galerii de artă şi muzee. Mijloacele audio-vizuale au, comparativ, o istorie mai scurtă dar pot fi produse şi mediatizate în modalităţi diverse, precum staţii de radio, posturi de televiziune, cinematografie şi săli de cinema, producţie audio-video. Mai nou şi internetul este o mijloc de transmitere a creaţiilor şi valorilor culturale din cele mai diverse. 

        Conferinţa generală UNESCO  „întăreşte termenul de cultură definind-o ca fiind totalitatea caracteristicilor spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale, care definesc o comunitate (societate), grup social, lucru care depăşeşte arta şi literatura şi cuprinde diferite forme de viaţă, forme de convieţuire, tradiţii….”.

• Cultura este un factor de dezvoltare socială şi comunitară; în contextul dezvoltării durabile, cultura are multiple funcţiuni şi implicaţii;

• Cultura este un factor al calităţii vieţii; orice evaluare a standardelor de calitate a vieţii individului, a colectivităţii şi a societăţilor trebuie să ia în considerare acest indicator;

• Cultura trebuie privită ca mod de viaţă al individului şi al societăţilor – un element prin care  acestea se diferenţiază;

• Cultura este expresia identităţii (individuale, de grup, regionale, naţionale etc.) şi miză a diversităţii şi diferenţei, valori esenţiale care trebuie asumate şi susţinute prin demersuri şi programe pro-active;

• Cultura contribuie la structurarea societăţii şi a personalităţii umane;

• Cultura are un rol important în realizarea integrării sociale şi în respingerea oricărei forme de excluziune şi marginalizare. Cultura este o forţă de coeziune sociale.