Dreptul persoanei de a dispune prin testament de moştenirea sa, în conformitate cu prevederile legale, îşi are temeiul în existenţa dreptului de proprietate . Acest drept a fost recunoscut încă din antichitate . 

În dreptul roman, testamentul avea o mare importanţă  , principiile sale fiind preluate în dreptul modern . 

Persoana fizică, în temeiul dreptului de dispoziţie, are posibilitatea de a dispune de soarta bunurilor sale nu numai prin acte juridice între vii, dar şi printr-un act de ultimă voinţă pentru timpul când nu va mai fi în viaţă, înlăturând în acest fel, aplicabilitatea normelor juridice care reglementează devoluţiunea succesorală legală pentru ipoteza în care persoana a încetat din viaţă fără a fi lăsat un testament valabil ( ab intestat )  .

În cazul transmisiunii testamentare determinarea persoanelor chemate la moştenire precum şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce se cuvin acestora din moştenire este opera de ultimă voinţă a celui ce o lasă, însă în limitele şi condiţiile prevăzute de lege . 

Codul civil - art.800, dispune că : “ Nimeni nu va putea dispune de avutul său cu titlu gratuit, decât în formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament “. Din acest text de lege rezultă că forma juridică prin care se dispune pentru cauză de moarte este testamentul . 

       Codul civil român - art.802 - defineşte testamentul astfel: “ Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”.

Actele prin care defunctul dispune de bunurile sale după încetarea sa din viaţă sunt legatele .

Aceste legate pot fi universale, cu titlu universal sau cu titlu particular . Dar după cum cu deplin temei s-a remarcat în literatura de specialitate, noţiunea de testament nu trebuie confundată cu noţiunea de legat , aşa cum pare să o fi făcut legiuitorul  .

Pe lângă legate, testamentul mai cuprinde şi alte manifestări de ultimă voinţă ale defunctului : sarcini impuse legatarilor şi care absorb în tot sau în parte, emolumentul liberalităţii testamentare        ( art.830 şi 930 C.Civ. ) ; exheredări, adică îndepărtări de la moştenire a unor moştenitori legali nerezervatari ( art.802 şi 841 C.Civ. ) ; desemnarea unui executor testamentar, adică a unei persoane împuternicite să aducă la îndeplinire ultima voinţă a defunctului ( art.910 C.Civ. ) ; revocarea dispoziţiilor dintr-un testament  anterior ; retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior ; un partaj de ascendent ( art.795 C.Civ. ) ; recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei ( art.57 C.Fam. ) ; dispoziţiile cu privire la îngroparea şi funeraliile defunctului .

Este, deci, evident că testamentul poate cuprinde pe lângă legate şi alte acte de ultimă voinţă ale defunctului, însă nu este obligatoriu ca testamentul să cuprindă legate, fiind posibil să cuprindă doar alte manifestări de voinţă ale defunctului  .

Concluzia care s-a impus şi care este astăzi unanim acceptată, este aceea că testamentul nu este doar un simplu act juridic, ci el este un tipar juridic, o formă, cuprinzând o multitudine de acte juridice de sine stătătoare şi cu regim juridic aparte  . 

În acest sens dispoziţiile art.48 alin.3 şi art.57 alin.3 C.Fam. sunt elocvente, prevăzând că recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei făcută prin testament este irevocabilă, deşi testamentul este esenţialmente revocabil ; după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, prevederile legale citate mai sus nu constituie excepţii de la principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare, ci o ilustrare a ideii că în cadrul testamentului pot coexista mai multe acte juridice de sine stătătoare  .

Tot pentru acest motiv, este posibil ca unul sau altul dintre actele juridice cuprinse în testament să fie nul, fără ca acesta să atragă în mod necesar nevaliditatea celorlalte acte juridice  .

Din definiţia legală rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice : 

a) testamentul este un act juridic, deci trebuie să îndeplinească cerinţele esenţiale ale oricărui act juridic privind valabilitatea voinţei exprimate ( capacitatea, obiectul, cauza ) ca şi cele specifice pentru testament ( capacitate, formă etc.);

b) testamentul este un act juridic unilateral . El exprimă voinţa unei singure persoane, independent de orice manifestare a voinţei beneficiarului ;

c) este un act personal, deci nu poate fi încheiat prin reprezentare ;

d) este un act juridic pentru o cauză de moarte, el producând efecte doar după moartea testatorului ;

e) este un act solemn, întrucât el trebuie să îmbrace ad validitatem formele anume prevăzute de lege ;

f) este un act esenţialmente revocabil, testatorul fiind în drept ca până la moartea sa să revină asupra dispoziţiilor unui testament anterior . Acest drept al testatorului este discreţionar şi nesucceptibil de abuz  .

Conform celor precizate mai înainte, testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale actului juridic în general      ( art.948 - 968 C.Civ. ), precum şi unele condiţii specifice . 

Deci, el trebuei să exprime un consimţământ valabil al testatorului, testatorul să aibă capacitatea de a testa, iar beneficiarul pe aceea de a primi prin testament, obiectul testamentului să fie licit şi posibil, cauza acestuia să fie licită şi morală . 

În literatura juridică într-o opinie aparte   în privinţa analizei condiţiilor de fond ale testamentului, autorul consideră specifice testamentului două condiţii şi anume : - interzicerea testamentului conjuctiv de către lege şi ca testamentul să conţină substituţii fidecomisare .

Condiţiile de validitate au în vedere în mod preponderent legatele - principalele acte de dispoziţii testamentare - însă înlocuind ceea ce trebuie înlocuit ele se aplică şi celorlalte acte juridice susceptibile a fi conţiunte în testamente .

Capacitatea de a dispune prin testament o are orice persoană dacă nu este oprită de lege, art.856 C.Civ. prevăzând următoarele :   “ orice persoană este capabilă de a face testament  dacă nu este oprită de lege “. 

Deci, capacitatea de a dispune prin testament este regula, iar incapacitatea doar excepţia . 

Conform art.802 alin.2 C.Civ. “ este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului“.

Pe de o parte există incapacităţi de a dispune prin testament, iar pe de altă parte incapacităţi de a primi prin testament . Aceste incapacităţi intră în categoria celor care îngrădesc capacitatea de folosinţă a persoanei . 

Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitaea de a dispune prin liberalităţi, fiind ilicită convenţia prin care o persoană  s-a obligat să nu dispună prin testament . 

Incapacităţile de a dispune prin testament sunt expres prevăzute de lege : 

a) minorul sub 16 ani nu poate dispune în nici un fel prin testament    ( art.806 C.civ. ) ;

b) minorii între 16 - 18 ani nu pot dispune decât din jumătate din ceea ce ar putea dispune ca majori ( art.807 C.civ. ) ;

c) minorii între 16 - 18 ani nu pot dispune prin testament în favoarea tutorelui lor ; incapacitatea se menţine şi după vârsta majoratului până la predarea - primirea socotelilor tutelei ( art.809 C.civ. ). Această incapacitate nu funcţionează în ipoteza în care tutorele este un ascendent al minorului ;

d) incapacitatea interzişilor judecătoreşti şi a persoanelor care, fără a fi puse sub interdicţie, sunt lipsite de discernământ la momentul încheierii actului de dispoziţie testamentară . 

În privinţa persoanelor, care fără a fi puse sub interdicţie sunt lipsite de discernământ, doctrina a încercat rezolvarea problemei sancţiunii, opiniile fiind diferite . 

      Astfel, într-o opinie s-a susţinut că lipsa discernământului ar echivala cu lipsa consimţământului, ceea ce ar atrage nulitatea absolută a testamentului  . 

     Într-o altă opinie, susţinută de majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei, ţinând cont că interesul ocrotit este cel al dispunătorului şi că acest interes ar putea fi lezat de sancţiunea nulităţii absolute, se consideră că testamentul este doar anulabil, deci, lovit de nulitate relativă, sancţiunea firească în cazul nulităţilor de  protecţie  .

Soluţia anulabilităţii testamentului în cazul încheierii sale de către o persoană lipsită de discernământ este în general împărtăşită de către doctrină şi jurisprudenţă, dar o oarecare inconsecvenţă se manifestă totuşi în legătură cu fundamentarea ei.