1.1 Precursorii (înainte de 1948)

    Unii termeni şi multe idei care au constituit limbajul cibernetic şi cel sistemic apar cu mult înainte de momentul considerat de istoria ştiinţei ca fiind cel al întemeierii ciberneticii.

    Se consemnează, astfel, faptul că termenul ,,kybernetes” înseamnă în limba greacă veche ,,cârmaci”, iar Platon îl utilizează într-unul dintre dialogurile sale în sensul abstract de ,,pilotaj unei entităţi politice”. Din cunvântul kybernetes se pare că provine, în limba română, ,,a chivernisi”, dar, printr-o filieră slavă, un ,,guvernator” însemna cunducătorul unei provincii (gubernie). ,,Guvern” provine din guvernator, gubernie, deci şi din kybernetes.

    Conceptul de sistem (sustemo în latină însemnând mulţime, adunare, reuniune) în ştiinţa modernă este utilizat în mod sistematic începând cu secolul al XVII-lea, însemnând un set de concepte organizate, clasificate, mai ales în sens folozofic.     Astfel, R. Descartes în al său ,,Discurs asupra metodei”, introduce un set coordonat de reguli care să fie utilizat într-un anumit context. După Descartes, aproape fiecare filozof important şi-a construit un sistem filozofic propriu, plecând de la anumite postulate de bază. Liebnitz, de exemplu, a formulat ,,principiul armoniei prestabilite” între substanţe, conform căruia orice schimbare într-o substanţă necesită să fie corelată cu o schimbare în alte substanţe. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, noţiunea filozofică de sistem era bine stabilită, fiind considerată ca o mulţime de practici şi metode utilizabilă în studiul lumii reale.

    Deja, la începutul sec. XX, oamenii de ştiinţă realizaseră importanţa stabilirii de interdependenţe reciproce şi corelaţii între fenomene şi procese, ceea ce a condus la cauzabilitatea complexă în explicarea ştiinţifică a acestora, deci şi la ceonceptul de sistem. N. Hartmann dezvoltă o teorie a stratificării, bazată pe introducerea unor nivele ale realităţii, fiecare nivel fiind descris utilizând categorii comune, în timp ce între nivele există corelaţii cauzale.

    Termenul de ,,cibernetică” îl regăsim în Enciclopedia Franceză, operă colectivă, care încerca să curpindă toate cunoştinţele acumulate de omenire până în sec. XIX. Într-un articol scris de Ampère privind clasificarea ştiinţelor, este inclusă şi ştiinţa ciberneticii, reprezentând ,,arta guvernării”.

Între 1854 – 1878 , psihologul francez Bernard, în mai multe lucrări, stabileşte existenţa unui ,,mediu intern” în fiinţele vii, stabilind o diferenţă clară între ceea ce se întâmplă înăuntru şi ceea ce se întâmplă în afara organismului. Cam în acelaşi timp, este descoperit şi primul dispozitiv de reglare biologic: acţiunea nervilor care se află pe cord şi care determină accelerarea şi moderarea bătăilor inimii. Deja, atunci, era cunoscut dispozitivul de reglare a presiunii aburului al lui Watt care, se pare, a fost primul dispozitiv tehnic de acest tip.

    Concomitent cu aceste acumulări în domeniul tehnic şi biologic, sitemica şi cibernetica începeau să fie prezente şi în ştiinţele matematice şi fizice. Matematicianul francez Poincarè începea studiile legate de instabilitatea sistemelor într-o epocă în care gândirea mecanicistă şi concepţia privind echilibrul imuabil erau dominante. Lucrările sale, care au revoluţionat matematica sfârşitului de secol XIX şi începutul de secol XX, au condus, ulterior, la apariţia şi dezvoltarea teoriei sistemelor dinamice.

    Un alt fapt important este apariţia, în 1936, a teoriei grafelor, în urma publicării de către germanul Konig a unei lucrări în care rezolva o celebră problemă pusă în urmă cu două secole de către Euler, şi anume problema podurilor din Königsberg.

Russell şi Whitehead publică în 1925 ,,Principia Mathematica” în care stabilesc condiţiile în care un set de reguli logice este noncontradictoriu.

    În domeniul fizicii, francezul Bénard făcuse, în 1908, o descoperire curioasă privind celulele haxagonale care se formează într-un vas de apă încălzit. Era prima observaţie privind structurile disipative pe care, ulterior, Prigogine, avea să le explice şi să le formalizeze într-o teorie a sistemelor funcţionând departe–de–echilibru.

    Treptat, metoda sistemică îşi face simţită prezenta în ştiinţele umaniste. Brentano începe cercetările de psihologie experimentală, care l-au condus la definirea sistemică a relaţiei dintre subiect şi obiect, Wertheimer stabileşte principiile organizării perceptuale care-l conduc apoi la formularea psihologiei Gesteltastiste, adică a psihologiei percepţiei formelor, dezvoltată ulterior de Kohler şi Koffka.

    În ştiinţele istorice, românul A. D. Xenopol are o viziune sistemică asupra evoluţiei civilizaţiilor, fără însă a nega influenţa unor fenomene sau evenimente unice asupra istoriei. Ulterior, concepţia sa privind existenţa unui ,,sistem de principii privind ştiinţa istoriei” a fost preluată şi dezvoltată de istorici precum Toynbee şi Brandel, preocupaţi de mărirea şi decăderea civilizaţiilor şi culturilor care arată existenţa, implicită sau explicită, a unor linii comune de forţă.

    În 1932, Cannon introduce în biologie conceptul de homeostază care anticipează cu 20 de ani viziunea marelui cibernetician Ross Ashby privind tendinţa generală a sistemelor cibernetice de a-şi prezerva echilibrul dinamic.

În 1938, medicul român Odobleja publică la Paris ,,Psihologia Consonatistă”, un tratat de înalt nivel ştiinţific privind concepţia sistemică şi cibernetică asupra lumii vii şi nevii care, din nefericire, a fost neglijată de o lume ştiinţifică bulversată de iminenţa izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Opera sa, aflată în curs de recuperare, constituie una dintre cele mai solide contribuţii la apariţia teoriei generale a sistemelor şi ciberneticii.

        1.2 Întemeietorii (1948 – 1960)

    Vedem că, deja, încă înainte de 1940, condiţiile de apariţie a ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor erau îndeplinite. În tot mai multe discipline ştiinţifice metoda sistemică tindea să fie dominantă, iar diferite exemple de sisteme cibernetice (paradigme în sensul lui Kuhn) preocupau cele mai strălucite minţi ale omenirii. A urmat perioada anilor de război care, trecând peste efectele dezastruoase pe plan material şi uman, a avut rolul de factor declanşator al unor descoperiri ştiinţifice majore. Pe lângă descoperirire din fizică, matematică, chimie, medicină, ş.a., perioada menţionată a contribuit major şi la apariţia ciberneticii.

        Norbert Wienner, considerat aproape unanim fondatorul ciberneticii, era încă înainte de război, un strălucit profesor de matematică la MIT din S.U.A. Provenea dintr-o familie evreiască germană, tatăl său fiind, de asemenea, profesor la Pinceton, dar de limbi slave. Se spune că acesta cunoştea bine peste 30 de limbi străine.

Norbert Wiener însă a avut talent de matematician, fiind declarat de contemporanii săi chiar un geniu matematic (vezi lucrarea autobiografică ,,Sunt matematician”).

CAPITOLUL 1

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA CIBERNETICII.OBIECTUL ŞI METODELE CIBERNETICII ECONOMICE

1.1 Precursorii (înainte de 1948)

1.2 Întemeietorii (1948 – 1960)

1.3 Pionierii (1948 – 1960)

1.4 Inovatorii (1960 – 1985)

1.5 Apariţia şi dezvoltarea Ştiinţelor Complexităţii

1.6 Ce implicaţii au Ştiinţele Complexităţii asupra teoriei economice

1.7 Cibernetica şi Ştiinţele Complexităţii – către o nouă sinteză

1.8 Spre o cibernetică de ordinul trei

1.9. O redefinire a ciberneticiiI. Obiectul şi metodele ciberneticii economice 

CAPITOLUL 2

SISTEMUL ADAPTIV COMPLEX

2.1 Definiţii ale Sistemului Adaptiv Complex (CAS)

2.2 Exemple de sisteme adaptive complexe în economie

CAPITOLUL 3

PROCESE FEEDBACK FUNDAMENTALE ÎN SISTEMELE ADAPTIVE COMPLEXE

3.1. Feedback-ul – definiţii şi proprietăţi

3.2. Mecanisme de reglare fundamentale ale sistemelor economice

3.3. Mecanismele (efectele) accelerator

3.4Comportamentul anticiclic al ratei doânzii asupra creditelor acordate

3.5 Efecte mixte (multiplicator-accelerator)

CAPITOLUL 4

AUTOORGANIZARE ŞI EMERGENŢĂ ÎNSISTEMELE ADAPTIVE COMPLEXE

4.1. Caracteristicile sistemelor complexe auto-organizatoare

4.2.Emergenţa sistemelor adaptive complexe din economie

CAPITOLUL 5

AGENŢI ŞI MODELAREA-BAZATĂ-PE-AGENŢI

5.1.Ce este un agent ?

5.2. Tipologia (clasificarea) agenţilor

5.3 Sisteme bazate pe  agenţi

5.4 Sisteme multiagent (SMA)

5.5 Cooperare şi interacţiune în SMA inteligente

5.6 Negocierea şi învăţarea în SMA inteligente

5.7  Modelarea-bazată-pe-agenţi în economie

CAPITOLUL 6

ECONOMIA DE PIAŢĂ -  SISTEM ADAPTIV COMPLEX

6.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor

6.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)

6.3 Sectorul public (guvernamental)

6.4 Sectorul extern

6.5 Sectorul financiar

6.6  Modele de simulare şi modele-bazate-pe-agenţi în macroeconomie