Originile medicinii arabe

      Medicină este definită, în cel mai simplu mod , ca deprinderea aplicării mijloacelor de lecuire; această definiţie dovedeşte că medicină este mai veche decât omul ; idee ce a fost demonstrată prin studierea arheologică a comportamentelor animalelor bolnave şi înregistrarea activităţilor lor tămăduitoare;    asemănătoare celor observate la om. 

    Indiferent de teoriile emise în vederea explicării şi demonstrării istoriei, este cert că bolile au existat de la începutul vieţii şi au apărut deodată cu primul om care a trăit pe Terra.

    Prin cuvântul istorie, înţelegem toate evenimentele trăite şi executate de om, dar cum nu prea se ştiu multe lucruri despre omul primitiv, numit de altfel preistoric, istoria umană a început o dată cu dezvoltarea popoarelor din lumea veche din cele mai mari continente, Asia , Africa şi Europa.

    Dintre toate popoarele care au jucat un rol important în dezvoltarea medicinii,  arabii sunt ” cronologic ” ultimii înaintea renaşterii medicinii în Europa în secolul al 16-lea (e.n.).

    Este bine cunoscut că arabii au preluat cunoştinţele medicale de la înaintaşii lor şi le-au dezvoltat completându-le cu noi informaţii , contribuind astfel la progresarea medicinii.

    Arabii au avut o contribuţie de o importanţă deosebită ; dar pentru a înţelege complexitatea acesteia , trebuie să recunoaştem contribuţia adusă de toate popoarele , de a lungul timpului.

    Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

      Egiptenii, cu vreo 30 de secole înaintea erei noastre, posedau cunoştinţe   temeinice de medicină. Descoperirea papirusurilor medicale şi studierea lor a îngăduit să se cunoască mai în de aproape valoarea medicinii egiptene. Cele mai importante sunt: Papirusul Ebers scris în 1550 (î. c.) şi descoperit în 1875, papirusul de la Kahun (1898) şi papirusul Smith (1930).

    Practica medicală se transmitea din tată în fiu, iar completarea învăţăturii şi perfecţionarea le căpătau cei destinaţi pentru a devenii medici , într-una dintre ”Casele vieţii ”,  întemeiate pe Valea Nilului poate de către însuşi Imhotep în anul 2780 (î. e. n. )

    Deşi civilizaţia egipteană a fost avansată inclusiv în domeniul medicinii, informaţiile medicale nu au ajuns direct în mână arabilor, ci au fost preluate întâi de greci, care le-au transmis mai departe arabilor şi altor civilizaţii.

      Medicină Mesopotamiană  , a ajuns bine cunoscută după descoperirea şi descifrarea tăbliţelor de lut care au făcut parte din biblioteca regelui Asurba- mipal şi din arhivele templelor (secolul 7 î. e. n.). 

    Concepţia medicală mesopotamiană era, ca la toate popoarele antice, religioasă şi magică ; exista însă pe lângă aceasta, o medicină laică cu componentă raţională.

    Deşi civilizaţia mesopotamiană s-a dizolvat în alte civilizaţii, precum cea greacă şi romană, legătura lor cu arabii a rămas specială , chiar până în momentul construirii     ”Casei înţelepciunii” din Bagdad, în care mesopotamienii au jucat un rol principal în traducerea tratatelor medicale precum şi în dezvoltarea ştiinţelor arabe.

      Descoperirile arheologice din secolul 20, dovedesc că pe valea Indului existau, în mileniul al-4-lea (î. c.) aşezări omeneşti făcând parte dintr-o civili- zaţie  înaintată. În cadrul acestor civilizaţii s-a dezvoltat o artă a vindecării  judecând după descoperirea unor droguri folosite mai târziu în medicina indiană, ca de exemplu: cornul de cerb şi oasele de sepie întrebuinţate în bolile ochilor. Indienii au practicat chirurgia  bazându-se pe anatomia umană 

    Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

şi acest fapt i-a deosebit de alte popoare. Se consideră că bogăţia de termeni anatomici dovedeşte o bună cunoaştere a morfologiei , însă sunt menţionate şi elemente imaginare precum rasa, fiind un fel de suc, origine a tuturor lichidelor organismului. În terapeutică indienii au cunoscut multe plante pe care le-au folosit în terapia bolilor. Nu este de mirare că în secolul al 10-lea, califul  Harun al Rachid  a cerut ajutorul indienilor în construirea şi organizarea spitalelor din Bagdad.      

      Cultura orientală se baza pe teoria macrocosmului adică a universului, oglindit în microcosm, în alcătuirea corpului omenesc. Dar în perioada clasică a medicinii greceşti, considerată perioada hipocratică (secolul V-IV î.e.n), această teorie s-a nuanţat în  teoria umorilor care oferea un suport teoretic mai larg. Natura omului a fost explicată determinist materialist. Bolile şi tratamentele lor se bazează pe factori naturali şi nu au legătură cu magia, puterile paranormale, amulete sau duhurile rele. Organismul a fost considerat un întreg armonios rezultat din acţiunea factorilor biologici-constituţionali, ai mediului natural şi social, menţinut în echilibru de înzestrarea sa naturală.     

      Teoria umorală explică această înţelegere: procesele din organism se petrec într-un mediu intern lichid alcătuit din patru umori: bila galbenă, flegma, sângele şi bila neagră (melancolia). Bila galbenă ar fi produsă de ficat, flegma de creier, sângele de inimă, iar enigmatica bilă neagră (invizibila) de splină. Doctrina calităţilor i s-a alăturat doctrinei umorilor, astfel bilă galbenă ar fi caldă şi uscată, flegma ar fi umedă şi rece, sângele ar fi cald şi umed, iar bila neagră ar fi uscată şi rece.

Tot astfel, vârstele omului ar sta şi ele sub semnul unei anumite umori: în copilărie sângele, la tinereţe bila galbenă, la maturitate melancolia şi la bătrâneţe flegma.

Teoria umorală a încercat să stabilească unele contacte şi cu doctrina elementelor: bila galbenă ar corespunde focului, cea neagră-pământului, sângele-aerului, iar flegma-apei.

    Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

    Explicaţiile date de concepţia hipocratică fenomenelor vitale normale şi patologice pornesc de la presupunerea că buna funcţionare a organismului este condiţionată de existenţa unui echilibru între umori, după cum îmbolnăvirea se datorează tulburării acestui echilibru.

    Această concepţie explică importanţa acordată măsurilor igieno-dietetice în medicina hipocratică. Considerentul a fost: Corpul sănătos şi întărirea lui sunt mai importante decât tratarea bolilor, şi ” profilaxia ” constă în alimentaţia bună şi liniştea sufletească care împreună duc la ” întărirea imunităţii ”.      

      După moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.), Alexandria din Egipt a ajuns capitală culturală a regilor ptolemei, care au întemeiat cea mai cuprinzătoare bibliotecă a antichităţii. Cercetările cu caracter ”experimental” asupra naturii şi funcţiilor corpului omenesc au putut căpăta o amploare fără precedent. O mare înflorire au cunoscut studiile de anatomie şi fiziologie precum şi disecţiile pe cadavre umane care se pare că au fost practicate destul de sistematic în cadrul ” muzeului ” din Alexandria.

    Dar pe parcursul anilor, medicii Alexandriei au început să nege importanţa studiilor anatomice şi fiziologice,  preconizând limitarea la observarea directă a proceselor patologice, observare completată cu relatările celor din anturajul bolnavului. În asemenea condiţii, progresul ştiinţific al artei medicale era simţitor frânt.

      Galen (129-201) cea mai proeminentă figura a medicinii elenisto-romane, a fost continuator al şcolilor hipocratice. Însă nu s-a împăcat cu rolul de comentator al operei hipocratice, ci s-a manifestat ca o personalitate creatoare capabilă să deschidă noi perspective artei vindecării. Cercetările sale de clinică medicală şi chirurgicală îmbrăţişează ansamblul sectoarelor patologiei şi terapeuticii. 

Tratatele sale medicale acoperă întreaga problematică a epocii, începând cu fundamentele teoretice ale artei vindecării şi terminând cu farmacologia.

Galen s-a străduit să edifice o filozofie umorală ” corectată ” cu elementele de pneumatism, dezvoltând o concepţie finalistă asupra proceselor biologice.

Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

      Din păcate, cercetările sale anatomice s-au întemeiat aproape numai pe animale. Aceasta l-a făcut să comită greşeli pe care admiratorii săi inclusiv arabii, le-au repetat până în secolul al 17-lea. 

Galen a reprezentat, de fapt, veriga între medicina greacă veche şi medicina arabă.

      Despre ştiinţa şi medicină arabă există literatură foarte bogată. Un adevărat omagiu i-a adus George Sarton în lucrarea The History of Science and the New Humanism.  

Înainte de apariţia islamului, arabii trăiau în deşert organizaţi în triburi. Erau într-o perioadă de războaie şi majoritatea ocupaţiilor constau în căutarea păcii şi a mediului de viaţa liniştit ; din cauza acestor motive , arabii nu aveau nici timp şi nici mediul potrivit pentru a aprofunda ştiinţele medicale. Totuşi în perioada respectivă, arabii foloseau nişte metode primitive în tratarea bolilor, bazate pe magie, amulete şi calmarea spiritelor rele. Dar, ei  utilizau şi diverse plante aduse din vecinătate, în special din Persia şi Siria. Educaţia medicală a arabilor preislamici consta în evitarea îmbolnăvirii, după principiul:” Stomacul este casa bolilor şi dieta este şefa vindecării” sau ”Un minim de profilaxie este mai de dorit, decât tratamentul ”  .

      În secolul al 7-lea, a apărut în Mecca o nouă cultură religioasă, ce va schimba istoria lumii şi nu mai puţin istoria ştiinţelor. Însă din această perioadă şi până în secolul următor, mentalitatea arabă privind medicina umană nu pare să fie schimbată decât din punctul de vedere al protejării sănătăţii.

Religia islamică a interzis credincioşilor să consume carnea de porc şi  alcoolul, precum şi să apeleze la vrăjitorie şi magie. Prescripţii din Coran stau la temelia activităţilor igienice şi profilactie, precum : {O, voi cei care credeţi! Vinul, jocul de noroc, pietrele ridicate (idolii) şi săgeţile (pentru prezicere) sunt numai murdării din lucrătura lui Şeitan (diavol).  

    Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

    Deci feriţi-vă de ele ca să izbândiţi}  {Ci el v-a oprit vouă mortăciunea, sângele, carnea de porc şi ceea ce a fost menit altcuiva decât lui Allah. Însă cu acela care a fost constrâns-fără să se lăcomească sau să poftească- Allah este iertător şi îndurător} . {Iar vrăjitorul nu va izbândi oriunde ar fi el}  

      Pe lângă educaţia Coranului a fost aceea a profetului Mohamad   numită astfel Medicina profetică  care conţine toate îngrijirile de sănătate pe care profetul  le-a făcut şi le-a cerut credincioşilor să le facă. Bazat pe tradiţia orientală străveche a considerării inimii ca organ central, sediul vieţii şi activităţii psihice, în perceptele profetului se subliniază că ” în corpul uman există un organ, dacă acesta este sănătos la fel este şi tot corpul, dar dacă se îmbolnăveşte va îmbolnăvi tot corpul, acest organ este inima ”.

În plus,  apare o teoretizare privitor la specificitatea cadrelor nosologice şi a tratamentelor: ” Allah a creat fiecare boală şi a creat pentru ea tratamentul, însă unii îl cunosc alţii nu ”. Este, fără îndoială, un punct de plecare pentru îmbogăţirea patologiei speciale prin medicii arabi culţi.    

      După moartea profetului  , arabii au cucerit multe popoare; printre aceştia se enumără: perşii, berberii, turcmenii, evreii, spaniolii şi grecii din Asia Mică. Prin aceste cuceriri, culturile şi ştiinţele popoarelor cucerite au fost asimilate de arabi. Astfel, arabii au devenit păstrătorii şi transmiţătorii vechilor tradiţii medicale, îndeosebi ale celor greceşti.

    În anul 726, Abbasizii au construit Bagdadul , iar Califii  erau mari iubitori ai ştiinţei; mai cu seamă Harun al Rachid (786-809) şi fiul său Al Mamoun (? -834). 

        Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

      Califul Harun al Rachid ( Aron cel înţelept), un mare iubitor al ştiinţei, a înfiinţat ” Casa înţelepciunii ” care era o mare bibliotecă în care se practicau traducerile cărţilor din limbă greacă, persană şi latină. Tălmăcitori de frunte au fost Mesüe (777-857), precum şi Johannitius (809-877) care a tradus Aforismele şi alte opere ale colecţiei Hipocratice,  precum şi Materia Medica a lui Dioscoride. Traducerile în limba arabă au salvat de la pierire multe dintre operele medicinii clasice, asigurându-le existenţa prin veacuri. După moartea califului Al Mamoun, strălucirea casei înţelepciunii a diminuat, şi au apărut mulţi ” mincinoşi ” care pretindeau că sunt medici. Dar în anul 931 şi după un accident neintenţionat care a provocat moartea unui pacient; califul Al Mutaded i-a cerut lui Sinan (fiul  medicului Thabit, despre care va fi vorba mai jos) să introducă un examen de stat pentru a obţine ”Diploma” de medic. Fără aceasta diplomă nimeni nu avea dreptul să practice medicină.  

      Este bine cunoscut faptul că medicii arabi s-au bazat pe teoriile umorale ale concepţiilor Hipocratice şi nu au încercat să le modifice. Însă în practică medicală arabii i-au depăşit  şi în unele detalii i-au contrazis pe savanţii greci. De exemplu, arabii au efectuat hemostaza cu apă rece în timp ce grecii foloseau apă caldă, la fel şi în cazul hemoroizilor. Arabii au deosebit, prin observaţiile clinice, bolile cu aceeaşi simptomatologie ca de exemplu  litiază renală de cea biliară. Al-Hazen, a schimbat radical teoriile în domeniul opticii.

      Dintre cei mai cunoscuţi medici din sfera culturală arabă, care au contribuit la dezvoltarea medicinii, sunt Rhazes (860-932) şi Avicenna (980-1037).

Rhazes, un persan născut la Ray în Iran, a fost directorul spitalului din oraşul său natal. El a lăsat o vastă enciclopedie numită Continens , iar în scrierile sale nu imita servil pe clasicii greci. El recomanda medicilor să se instruiască neîncetat, atât prin lecturi cât şi prin investigaţii personale asupra bolnavilor. Rhazes spunea că propria observaţie stă cu mult deasupra oricărei lecturi.  

    Aportul medicilor arabi la dezvoltarea oftalmologiei (Sec. 9-12)

    Avicenna, persan din Balkh, a fost autorul neegalatei opere Al Canon. Orientarea lui teoretică era hipocrato-galenică, dar cu contribuţii originale în domeniul patologiei speciale. De exemplu, a deosebit meningita de meningism , şi paralizia facială centrală de ceea periferică, pneumonia de pleurezie.           

INTRODUCERE 1

ORIGILNILE MEDICINII ARABE 3

OFTALMOLOGIA ŞI OFTALMOLOGII ARABI 11   

    Yohanna ben Masawayh (Mesüe) 13

    Hunayn ben Is`hac (Joannitius) 15

    Thabit Ibn Qurra Al-Harrani 19

    Ali ben Isa, (Jesu Haly) 23

    Ammar ben Ali (Canamusali) 29

    Abul Quasim Al-Zahrawi (Abulcasis) 32

    Al-Hasan Ibn Al-Haitham (Alhazen) 38

    Abou Bakr Al Razi (Rhazes) 41

    Al-Hussein Ibn Sina (Avicenna) 45

TRATAMENTE MEDICAMENTOASE ÎN OFTALMOLOGIA ARABĂ 47

TRATAMENTUL CHIRURGICAL ÎN OFTALMOLOGIE 52

CONCLUZII 54

BIBLIOGRAFIE 55

CUPRINS