Conservarea preventivă a patrimoniului cultural este esențială pentru protejarea și menținerea pe termen lung a obiectelor muzeale. Aceasta presupune prevenirea degradării prin blocarea factorilor de risc, precum variațiile de temperatură, umiditatea ridicată sau expunerea excesivă la lumină, înainte ca aceștia să poată afecta obiectele. Spre deosebire de metodele reactive, conservarea preventivă se concentrează pe controlul atent al mediului în care sunt păstrate bunurile culturale, acționând asupra cauzelor care ar putea provoca deteriorări ireversibile.
Normele românești din 2003 au stabilit o delimitare clară între conservarea preventivă, conservarea curativă și restaurare. În timp ce conservarea preventivă vizează evitarea oricărei degradări viitoare, conservarea curativă este aplicată atunci când obiectele au început deja să se deterioreze și necesită o intervenție pentru a opri procesul de degradare. Restaurarea, pe de altă parte, are scopul de a reface aspectul inițial al unui obiect deteriorat, concentrându-se doar pe efectele vizibile.