Referat RomÂnia Si U.e. SimilaritĂŢi Si DiferenŢe FaŢĂ De Celelalte ŢĂri

  • Nota 10.00
  • 0 comentarii
  • Publicat pe 01 August 2022

Descriere Referat

Capitolul I. Contextul istoric şi geopolitic al relaţiilor dintre ţările central şi est europene şi C.E./U.E.

1.1. Politica CE faţă de ţările Europei Centrale şi de Est înainte de 1988-1989
Relaţiile dintre grupările cu caracter integrativ create în perioada postbelică în Europa, şi aici ne referim în primul rând la Comunităţile Europene, AELS şi CAER, precum şi cele bilaterale, desfăşurate între statele membre ale acestora, au cunoscut în perioada postbelică o evoluţie sinuoasă, urmărind trendul situaţiei economice, politice şi militare internaţionale. S-au înregistrat astfel perioade de intensificare, influenţate de evoluţiile favorabile ale mediului economic intern şi internaţional, sau de o oarecare stabilitate în plan militar şi politic, întrerupte însă de creşterea tensiunilor generată fie de factori perturbatori externi (crizele petroliere, confruntările armate din afara teritoriului european), fie de factori endogeni. 
În primul deceniu de existenţă şi funcţionare a Comunităţilor, relaţiile dintre acestea şi CAER (puternic dominat de Uniunea Sovietică) s-au caracterizat prin existenţa unei situaţii de aparentă neglijare reciprocă, punctată de unele confruntări de natură ideologică şi politică.  Se poate afirma că “politicile Comunităţii faţă de Est au fost destul de modeste”, fără a se arăta un interes deosebit ţărilor est-europene. Din această perioadă datează totuşi relaţiile neoficiale dintre ţările socialiste şi ţările comunitare, mai ales în domeniul schimburilor comerciale. Au fost încheiate astfel acorduri de cooperare economică, ce au determinat crearea unor comisii bilaterale, cu rol de monitorizare a schimburilor comerciale dintre Est şi Vest. Dar derularea acestor relaţii comerciale s-a realizat în principal prin intermediul unor organisme internaţionale, cum ar fi GATT sau ONU, în cadrul cărora, începând cu 1974, atât Comunitatea Europeană, cât şi CAER au obţinut statut de observator.
Intre 1970 şi 1984 ambele organizaţii au încercat iniţierea unor negocieri, dar nu s-a ajuns şi la o finalizare a acestora. De exemplu, propunerea URSS, în 1976, de organizare a unui congres paneuropean, pentru dezbaterea problemelor legate de schimburile comerciale Est-Vest, nu a fost transpusă în realitate. Cu toate acestea, statele membre CAER, au arătat o oarecare deschidere către Comunitate, în contextul unui avans considerabil al ţărilor comunitare pe planul dezvoltării economice şi tehnologice. În plus, în această perioadă statele CAER s-au confruntat cu efectele politicilor protecţioniste iniţiate de Comunitate, în special la nivelul importurilor de produse agricole. De asemenea, lărgirea previzibilă a CEE în 1973 spre Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca însemna noi restrângeri ale exporturilor dinspre CAER în domeniul textilelor şi oţelului, domenii în care produsele est-europene deţineau avantaje competitive.
Toate acestea au condus la necesitatea recunoaşterii reciproce a CEE şi CAER, ca grupări de sine stătătoare, cu capacitatea de a negocia schimburile comerciale dintre cele două părţi. Propunerea a fost făcută în 1972 de Leonid Brejnev şi reluată în cadrul negocierilor CSCE de la Helsinki din decembrie 1974, dar Comunitatea a refuzat-o pe motiv că cele două grupări funcţionează pe baze legale complet diferite şi deci nu pot stabili relaţii pe bază de egalitate. Cu toate că CEE nu a acceptat CAER ca partener oficial în schimburile sale comerciale, “pentru a nu încuraja dominaţia sovietică asupra ţărilor central şi est-europene” , aceasta nu a împiedicat-o să încheie o serie de acorduri individuale cu ţările membre CAER. Mai mult, CEE dorea semnarea de noi tratate comerciale cu fiecare stat membru al CAER, pentru a le înlocui pe cele bilaterale. Răspunsul CAER a fost: “Ţările socialiste nu doresc să renunţe la tratatele bilaterale individuale în favoarea celor semnate cu CEE în ansamblu, deoarece se opun grupărilor închise şi divizării Europei, obstrucţionării diviziunii internaţionale a muncii.” 
Din perspectivă economică însă, lipsa acestor legături oficiale între CEE şi CAER nu a fost relevantă, deoarece politica comercială a fiecăruia dintre statele est-europene membre CAER era condusă de guvernul statului respectiv, şi nu subordonată organizaţiei. De aceea, în perioada de relaxare a relaţiilor Est-Vest, volumul schimburilor comerciale dintre CEE şi ţările Europei Centrale si de Est s-a triplat, în ciuda unei ponderi nesemnificative a comerţului ţărilor CAER în totalul schimburilor comerciale comunitare (numai 1,6% exporturi comunitare spre aceste ţări în 1975, exceptând URSS). In schimb, exporturile CAER spre CEE au atins un nivel de aproximativ 20% în aceeasi perioadă (a se consulta Anexa nr.1).
Anii ’80 au fost marcaţi de o relativă deschidere a economiilor ţărilor membre CAER spre vest, înregistrându-se o serie de progrese în cadrul relaţiilor est-vest. Astfel, au avut loc importante transferuri de capital, sub forma investiţiilor străine directe în România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, au fost contractate împrumuturi masive, rambursabile printr-o reorientare a importurilor dinspre ţara creditoare spre cea debitoare şi o redirecţionare a exporturilor în sens invers, cum a fost cazul Bulgariei sau Poloniei. 
Spre sfârşitul anilor ’80 s-a înregistrat o oarecare “normalizare“  a relaţiilor economice est-vest, ca urmare a schimbării atitudinii negative manifestate de Uniunea Sovietică faţă de Comunitatea Europeană. Acest lucru i s-a datorat lui Mihail Gorbaciov, care a văzut acest proces ca un element necesar al strategiei sale de reformă economică. Pe baza iniţiativei sale a fost semnată în iunie 1988 Declaraţia Comună CE-CAER , care a stabilit recunoaşterea oficială reciprocă a celor două grupări europene şi a deschis calea negocierilor unor Acorduri de comerţ şi cooperare cu Ungaria în 1988, cu Polonia şi URSS în 1989. Acorduri similare au fost încheiate cu toate ţările foste comuniste după 1990.

1.2. Relaţiile UE cu ţările central şi est europene după 1989
Evenimentele dramatice de la sfârşitul anilor ’80 care au generat colapsul comunismului în Europa Centrală şi de Est au surprins Comunitatea Europeană, dezvăluind fisuri considerabile în relaţiile dintre cele două părţi. Dar, în contextul nou creat, în care mediul economic şi politic a devenit favorabil extinderii şi creşterii în intensitate a legăturilor dintre economiile europene, ţările vestice, mai ales cele membre ale Comunităţii, au renunţat la pasivitate şi au încercat să se implice în reconversia economiilor estice spre economii de piaţă. 
Reacţia iniţială a CEE a fost una precaută, astfel încât la prima reuniune a Consiliului Europei din decembrie 1989 Comunitatea nu şi-a manifestat explicit intenţia de transformare a centrului şi estului Europei într-un partener permanent şi nu şi-a menţionat dorinţa de extindere către est. În primul comunicat al Comisiei Europene adresat Consiliului Europei şi Parlamentului European, în februarie 1990, se afirmă în mod explicit faptul că asocierea ţărilor central şi est-europene (ŢCEE) la CEE nu implică în nici un caz şi accesul acestora ca membri cu drepturi depline în Comunitatea Europeană. Modul de acţiune al CEE s-a concretizat în asistenţa tehnică şi financiară acordată în scopul susţinerii programelor de reformă şi al normalizării relaţiilor comerciale cu ţările central şi est europene.
“Comunitatea a urmărit trei obiective în politica sa faţă de Europa Centrală şi de Est: susţinerea transformării economiilor socialiste în economii de piaţă, democraţia pluralistă si integrarea internaţională.”  Aceste obiective au fost explicit relatate în câteva dintre documentele comunitare legate de programul PHARE şi Acordurile de asociere, ca şi în statutul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Evident, nu a fost vorba de pur altruism în acţiunile Comunităţii. Îndeplinirea acestor obiective ar fi înzestrat CEE cu vecini mult mai stabili din punct de vedere politic şi economic, ceea ce ar fi însemnat un plus de securitate pentru Comunitate însăşi.
Contextul politic şi economic creat în Europa prin apariţia unor zone de conflict în fosta Iugoslavie, prin dezmembrarea URSS şi dizolvarea CAER, precum şi insistenţele unor ţări central şi est-europene de a deveni într-un viitor cât mai apropiat membri cu drepturi depline ai Comunităţii Europene, au determinat CEE să-şi schimbe poziţia faţă de ŢCEE.
De altfel, prevederile Tratatului de la Roma, completate cu Tratatul de la Maastricht, permiteau posibilitatea de lărgire a Comunităţii prin acceptarea “ oricărui stat european care ar cere să devină membru al acesteia , cu condiţia să aibă un sistem de guvernământ organizat pe principii democratice şi să-şi conducă politicile economice în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă” . De la manifestarea dorinţei unui stat de a deveni membru cu drepturi depline în CEE la asocierea efectivă a acestuia este însă o cale lungă de străbătut, dar aceasta va face obiectul unui capitol separat al lucrării. 

1.2.1. Relaţiile dintre economia de piaţă, democraţia pluralistă şi procesul de integrare internaţională
      Este extrem de importantă evaluarea relaţiilor dintre economia de piaţă şi democraţia pluralistă, în contextul în care politicile Comunităţii în ansamblu şi cele individuale ale ţărilor din Vest susţin cu precădere dezvoltarea economiei de piaţă, şi nu democraţia în mod direct.  Este interesant de observat cât de mare este interdependenţa dintre cele două la nivelul ţărilor central şi est-europene, aflate la începutul ambelor procese.
        Pe plan european nu există nici un exemplu de democraţie constituţională care să se dezvolte în absenţa structurilor economiei de piaţă. Şi aceasta pentru că economia de tip capitalist este un element atât de important în societatea civilă încât deseori reprezintă baza acelei forme de guvernământ care este cea mai favorabilă securităţii naţionale. Evident, tranziţia la economia de piaţă este departe de a fi lipsită de riscuri. Eşecurile din perioada incipientă ar putea conduce la ideea că un guvern autoritar, apropiat oarecum de planificarea specifică economiilor socialiste, ar fi de dorit în această etapă. Experienţa demonstrează că este chiar benefică susţinerea unui astfel de regim autoritar, în condiţiile în care economia de piaţă va conduce în cele din urmă la o democraţie constituţională.
       Legat de ţările central şi est europene se poate afirma că orientarea spre economia de piaţă de tip occidental este clară şi atât de avansată încât nu mai este posibilă întoarcerea din drum.”Nu numai că nu există nici o forţă politică care ar acţiona împotriva tendinţei, dar structurile interne şi internaţionale, globalizarea ca forţă consolidantă înfăptuită prin regionalizare nu permite reîntoarcerea la punctul de pornire.”  De altfel, punctul critic al trecerii spre economia de piaţă este deja depăşit, dar problemele continuă să existe. S-a înregistrat într-adevăr o evoluţie benefică a situaţiei politice, o consolidare a democraţiei în relaţie directă cu situaţia economico-socială implicată de o economie de piaţă în formare. Dar în toate aceste ţări continuă să supravieţuiască o concepţie anarhică a libertăţii individuale, iar problemele acute ca şomajul, corupţia sau delincvenţa sunt “rezolvate“ prin intervenţii administrative şi nu prin progresul situaţiei economice, cum ar fi normal.
        Se poate spune că în ŢCEE s-au instaurat regimuri democratice, în toate ţările se respectă drepturile fundamentale şi libertăţile civile, cum ar fi dreptul de vot sau libertatea de expresie, iar rolul guvernului a fost limitat la politica macroeconomică. Cu toate acestea, direcţia de acţiune este oarecum inversată în anumite părţi ale regiunii, căci, aşa cum susţine John Pinder :“economia de piaţă trebuie să conducă spre structuri democratice, dar aceste structuri nu implică neapărat economia de piaţă”. 
     O economie de piaţă reuşită este greu de conceput în afara tendinţei spre integrarea internaţională, dată fiind importanţa pieţei globale şi interdependenţa internaţională ce constituie o cerinţă a accesului spre noile tehnologii. Astfel, procesul de transformare necesită un context internaţional solid. În mişcarea lor spre noul sistem economic de tip occidental ŢCEE s-au focalizat asupra cooperării cu CEE, ca modalitate de integrare regională. Această tendinţă a izvorât în primul rând din dorinţa regiunii de a accelera procesul tehnologic şi de a îmbunătăţi standardele producţiei ca rezultat al asocierii la CEE şi apoi al aderării la structurile europene.
        Ca urmare a acestei tendinţe, în primii ani ai tranziţiei CEE a devenit principalul partener comercial al CEE, comerţul total al regiunii cu CEE fiind cuprins între 60% şi 80% (a se consulta Anexa nr.1).

1.2.2. Stabilizarea macro-economică: politici şi probleme
      Punctul de plecare pentru orice stat în tranziţie ar trebui să fie faptul că o economie de piaţă competitivă necesită politici monetare şi fiscale “sănătoase”(iar acestea implică liberalizarea preţurilor şi nu suprimarea inflaţiei), relaţii monetare şi comerciale internaţionale, fără de care economia ar rămâne izolată şi distorsionată. Comunitatea Europeană şi G-24, incluzând şi FMI, au  încercat sprijinirea ŢCEE în acţiunile de concepere şi punere în aplicare a unor programe de stabilizare a economiilor în tranziţie
    Sprijinul acordat a constat în principal în împrumuturi stand-by, condiţionate de aceste programe de stabilizare (referitoare la măsuri concrete de controlare a inflaţiei şi de convertibilizare a monedei naţionale), care trebuiau avizate de Fondul Monetar Internaţional. Pe lângă controlarea emisiunilor monetare, reducerea deficitelor bugetare şi introducerea unei rate de scimb stabile şi libere, pentru a se înregistra progrese către o economie de piaţă mai erau necesare liberalizarea preţurilor, precum şi programe de privatizare şi demonopolizare.
      În mod concret însă toate ţările central şi est europene s-au confruntat cu o serie de probleme legate de implementarea acestor măsuri de stabilizare macroeconomică. Polonia, România sau Iugoslavia au avut de luptat cu hiperinflaţia. În alte ţări procesul de stabilizare nu s-a lovit atât de puternic de nivelul creşterii uriaşe a inflaţiei, cu toate că şi aici au existat fenomene de acoperire formală a acesteia, prin măsuri guvernamentale, şi nu economice. În orice caz, s-a abservat că “indiferent dacă se adoptă metoda reducerii masive a preţurilor sau metoda paşilor mărunţi, toate ŢCEE au nevoie de un pachet critic de reforme, în cazul în care se urmăreşte ţinerea sub control a procesului de tranziţie; iar acest pachet ar trebui să includă suficiente măsuri pentru liberalizarea preţurilor şi atingerea deflaţiei, încât să atingă stabilizarea într-un termen relativ scurt, un program pentru privatizare şi demonopolizare care să întărească stabilizarea pe termen mediu, un început al restructurării care reprezintă cerinţa pe termen lung pentru o economie de piaţă competitivă” .
Descarca referat
  • Specificatii Referat RomÂnia Si U.e. SimilaritĂŢi Si DiferenŢe FaŢĂ De Celelalte ŢĂri :

    • Tema: RomÂnia Si U.e. SimilaritĂŢi Si DiferenŢe FaŢĂ De Celelalte ŢĂri
    • Tip de fisier: DOC
    • Numar de pagini: 20 pagini
    • Nivel: Facultate
    • Descarcari: 0 descarcari
    • Accesari: 307 accesari
    • Nota: 10.00/10 pe baza a 1 comentarii.
    • Pret: 2 Monede
    • Pret aproximativ in lei: 8 RON (pretul variaza in functie de modalitatea de plata aleasa)
      Disponibilitate: In stoc! Comanda-l acum!
    • Taguri: strategie, tara, turism, teritoriu, natiune, stat,