În mecanizmul de funcţionare a unei economii moderne piaţa ocupă un loc esenţial determinînd într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici.

     Categorie a economiei de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, piaţa desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vînzare cumpărare între părţi contractante care sînt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în rapoturi de opoziţie. Participanţii la aceste relaţii sînt producatorii de bunuri şi servicii, ofertanţii de factori de producţie şi consumatorii, care reprezintă aşa cum aprecia J.K.Galbraith şi W.Salinger, ’’Centri distincţi de decizie, care se opun unul altuia prin urmărirea propriului interes, dar sînt legaţi în acelaşi timp printr-o solidaritate funcţională’’.

        În acelaşi timp, piaţa este privită de mulţi economişti drept un mecanizm complex care cuprinde, în principal, cererea şi oferta, concurenţa, preţurile, şi altele, care reglementează economică, care acţionează asupra diviziunii muncii şi la schimbul de activităţi, după cum arată F.von Hayek ’’piaţa apare pentru agenţii participanţi la schimb ca o ’’ameninţare’’, ca o ’’forţă arbitrară’’ care le determină preţul şi implică venitul şi pe care ei caută să o influenţeze sau să o controleze’’. Situaţia lor economică şi nu numai aceasta depinde de piaţă şi în primul rînd de ceea ce se petrece pe piaţă. 

       ’’Piaţa – afirmă economistul francez M.Dider-apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii prin care vînzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştea au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranziţiile dintre ei să se încheie. Deci, piaţa este înainte de toate ’’un contract social’’, mai mult sau mai puţin spontan, care difineşte locul economic în ansamblul vieţii sociale’’.

        Importanţa pieţei, într-un asemenea mecanizm economic derivă din funcţiile pe care ea le îndeplineşte în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condiţiilor concrete ce există în timp sau spaţiu. În primul rînd, piaţa este cea care realizează contactul permanent dintre producţie, respectiv dintre producătorii de bunuri şi servicii, pe de o parte şi consum, respectiv consumatorii, nevoile şi gusturile acestora, pe de altă parte. Prin acest fapt piaţa asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor economico-materiale, umane şi financiare, determinînd deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum. În al doilea rînd prin piaţă economică se autoreglează, îşi stabileşte independent proporţiile şi echilibrele necesare propriei reproduceri. În acest scop în decursul veacurilor de constituire şi maturizare ea şi-a format numeroase pîrghii ce acţionează într-o complexă angrenare(preţ, cerere, profit, concurenţă, ect.). În al treilea rînd, piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal, echilibrul dintre ofertă(producţie) şi cerere(consum), realizînd ceea ce preconizau încă economiştii clasici- transformarea intereselor proprii ale indivizlor în cea mai bună opţiune pentru societate- cu privire la utilizarea resurselor disponibile la un moment dat.

         Pentru ca piaţa să îndeplinească asemenea funcţii se impune să existe o serie de premize necesare.

      În primul rînd, condiţia fundamentală pentru existenţă şi funcţionarea pieţii este aceea a autonomiei de decizie a agenţilor economici care apar pe piaţă, autonomiei care trebuie privită sub toate cele trei laturi ale ei: autonomie în ceea ce priveşte dreptul de decizie în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare, autonomia organizării şi conducerii procesului economic şi autonomia în ceea ce priveşte modul de valorificare a rezultatelor activităţilor economice.

        În al doilea rînd, reglementarea de către stat a economiei prin pîrghii economice, care îşi găsesc expresia îmtr-o acţiune indirectă asupra activităţii economice, prin bugetul de stat, impozite, taxe şi tarife, credite, investiţii de stat, ect.

       De asemenea şi statul trebuie în acelaşi timp să asigure orientarea socială a economiei, aplicînd în acest scop sistemul garanţiilor sociale, care asigură tuturor cetîţenelor posibilităţi egale de muncă, de realizare a veniturilor, de asigurări sociale, de ocrotirea sănătăţii, învăţămînt, cultură, condiţii sănătoase de muncă şi de mediu de viaţă. În fapt, nicăieri în lume piaţa nu mai este cu adevărat şi în întregime liberă. În toate ţările sînt anumite regule de funcţionare a pieţei, care de obicei cad în competenţa statului. Iată ce spune, în legătură cu aceasta B.Reich, profesor al universităţii Harvard:’’În lumea modernă este imposibil ca statul să nu ea decizii, privind modul în care trebuie organizată concurenţa economică în cadrul pieţei, iar instituţiile de stat ar trebui să-şi concetreze atenţia asupra elaborării unor reguli privind concurenţa în conformitate cu ţelurile de ansamblu ale societăţii’’.

      Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărîtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionalepresupune existenţa şi respectiv funcţionarea simultană a mai multor tipuri de piaţă. În consecinţă piaţa trebuie privită prin prisma elementelor sale componente, deoarice în realitate ea reprezintă un sistem de pieţe, fiind formată din mai multe segmente între care există relaţii de intercondiţionare, de dependenţă reciprocă.

         Din punct de vedere al obiectului tranziţiei de vînzare şi cumpărare se disting următoarele tipuri de pieţe:

-piaţa bunurilor şi serviciilor;

-piaţa factorilor de producţie- formată la rîndul său din: piaţa resurselor naturale(inclusiv pămîntul), piaţa capitalului şi titlurilor de valori, piaţa forţei de muncă;

-piaţa monetară, financiară, ect.

        Aceste pieţe nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sînt constituite la rîndul lor din alte pieţe. De exemplu: piaţa bunurilor şi serviciilor cuprinde mai multe pieţe sectoriale ce corespund bunurilor şi serviciilor produse şi cumpărate în societate, grupate după diverse criterii în categorii mai generale sau specializate (piaţa bunurilor de consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa serviciilor, piaţa automombililor, piaţa rulmenţilor,ect.). Piaţa muncii nu este o singură piaţă ci tot atîtea cîte domenii profisionale există, iar în cadrul acestora, cîte specializări sînt, fiecare cu grad diferit.

       Din punct de vedere al extinderii teritoriale există: piaţa locală, piaţa regională, piaţa naţională şi piaţa mondială. Aceste pieţe formează un tot întreg, ele se întrepătund, se influenţează şi se determină reciproc. Aceasta înseamnă că evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţii se reflectă şi afectează evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţei se reflecă şi afecteză evoluţia şi mutaţiile din celalte segmente de piaţă, şi implict, ale pieţei pe ansamblu. La fel dezichilibrele manifestate pe o anumită piaţă se propagă şi pe alte pieţe şi se amplifică în funcţie de locul şi importanţa pieţei respective, în sistemul de piaţă şi în economia naţională în ansamblul ei.

       Spre deosebire de economiile cu plainificarea centralizată în care atît cantitatea cît şi preţurile la care produsele sau serviciile se vînd şi se cumpără sînt stabilite în mod siubiectiv arbitrar, de către aparatul central birocratic, în economiile de piaţă, preţurile şi cantităţile acestora sînt stabilite prin deciziile unei multitudini de agenţi economici, în conformitate cu cerinţele obiective ale cereri şi ofertei.

        Cererea şi oferta, mai exact raportul dintre acestea, fiind factori majori ai evoluţiei preţurilor într-o economie de piaţă, sînt, alături de concurenţă elemente ale mecanismului regulator al pieţei. Prin mişcarea preţului, relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă în ultima instanţă, situaţia pieţei, pe unul sau mai multe segmente ale ei. Prin semnalul cel mai important al pieţei care este preţul, se pun în evidenţă abudentă, lipsa sau raritatea bunurilor şi serviciilor precum şi a factorilor de producţie.

        Cererea reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii economici, consumatori sau producători, sînt dispuşi să o cumpere, la un anumit preţ, într-un timp dat.

        Piaţa bunurilor de consum – constă din ansamblul vînzărilor – cumpîrîrilor  al ofertei şi cereri de bunuri materiale şi servicii avînd ca destinaţie satisfacerea nevoilor personale şi colective, precum şi dintre toate cele operaţiuni care se includ în comerţul cu ridicata şi cu amănuntul. Complexitatea şi eterogenitatea acestui esgment de piaţă sînt condiţionate în primul rînd de diversitatea şi dinamica bunurilor de consum de uz curent şi de folosinţă îndelungată, bunuri alimentare şi înbrăcăminte. În funcţie de starea obiectului supus vînzării – cumpărării în momentul tranzacţiei piaţa se prezintă sub două forme:

-piaţa reală, şi

-piaţa fictivă. 

       Piaţa reală exprimă cererea de bunuri sau servicii şi de factori de producţie prezentate în momentul tranzacţiei pe piaţa dată. Piaţa fictivă care nu este altceva decît bursa de mărfuri presupune confruntarea dintre cerere şi ofertă, care are loc sub forma circulaţiei titlurilor de valoare.

     Bursele de mărfuri sînt pieţe caracteristice ce concetrează în acelaşi loc şi în acelaşi timp o mare parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse pe care se desfăşoară curent tranzacţiile de vînzare cumpărare, după o procedură specială motivate atît de nevoi reale cît şi de intenţii speculative.

      În general bursele de mărfuri sînt specializate pe produse sau grupe de produse. Obiectul tranzacţiilor la burse îl constituie bunurile fungibile sau cu un anumit grad de standartizare caracterizate prin omoginitate sub aspect calitativ. Printre aceste produse se înscriu îndeosebi materiile prime şi alte produse cu caracteristici omogene, produse agroalimentare, animale vii, produse din lemn, combustibil, cauciuc, bumbac, piei brute, ect. În afară de omoginitate şi grad mare de standartizare pentru a deveni obiect de comercializare la burse mărfurile trebuie să îndeplinească şi alte condiţii şi anume:

a. să fie mărfuri cu importanţă strategică mare în consumul mondial aşa încît piaţa lor să fie de mari dimensiuni şi să angreneze un mare număr de agenţi economici.

b. Să se caracterizeze prin oscilaţii mari şi frecvente ale cereii şi ofertei şi respectiv ale preţurilor pentru a genera interesul vînuătorilor şi cumpărătorilor.

c. Mărfurile tranzacţionale la bursă trebuie să fie depozitabile sau să ofere prin natura lor certitudinea existenţei în stare de livrare la un moment dat.

        Bursele de mărfuri se constituie şi funcţionează în principalele zone producătoare sau consumatoare ale unor astfel de produse. 

        În vederea comercializării unei mărfi la bursă oferantul trebuie să depună cererea de înscriere pe lista de cotare. La bursele cu acces limitat acestă cerere nu poate fi depusă decît de un membru al bursei. Odată cu acesta se depune şi o garanţie de participare reprezentînd de rgulă 10% din valoarea tranzacţiei.

       Tranzacţiile se negociază şi se încheie public pe aşa numitul ring al bursei care reprezintă de regulă un perimetru circular la parterul edificiului bursei. Tranzacţiile se desfăşoară sub supravegerea administraţiei bursei, asigurată de curtierii, ţeful curtiierilor în preună cu grupul care alcătueşte aşa numita ’’comisie a cotei’’. Specifi burselor este faptul că cantitatea cît şi calitatea mărfurilor sînt standartizate. Unitatea de mărfuri poartă denumirea de contract sau loc, desemnînd o cantitate fixă din marfa respectivă.

        Preţurile de bursă denumite cotaţii se stabilesc zilnic pentru toate categoriile de tranzacţii şi se afişează public la închiderea sesiunilor de vînzare de seară sau de dimineaţă şi de seară.

        Cotaţiile afişate pot fi efective sau nominale. Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor efective încheiate în cursul zilei. Cotaţiile nominale se stabilesc pentru acele mărfuri care se comercializează curent la burse dar pentru care nu sau încheiat tranzacţii pe parscursul mai multor zile din lipsă de cerere sau de ofertă. După modul de determinare cotaţiile pot fi:

-cotaţii medii, calculate ca medie zilnică; 

-cotaţii limită, care se calculează ca medii ale preţurilor minime sau ale preţurilor maxime;

-cotaţii de lichidare, calculate după metodologii deosebit de compexe de casă de cliring.

        Una di particularităţile comercializării prin burse, constă în faptul că marfa supusă vînzării-cumpărării nu trebuie să fie întotdeauna prezentă, ci doar atestă existenţa ei, prin documente. Mai mult, uneori, marfa nic nu este află încă în proprietatea vînzătorului, la data încheiri tranzcţiei neputîndu-se nici problema atestării existenţei ei.

         În funcţie de acest aspect, putem distinge mai multe tipuri de operaţiunei la bursă şi anume:

-tranzacţiei pe bani gata care livrarea mărfurilor şi plata lor au loc imediat după încheierea contractului.

-tranzacţie la termen în care livrarea mărfurilor convenite la  o dată ulterioară, uneori destul de îndepărtată.

        Operaţiunele la termen mai pot fi clasificate şi în operaţiuni ferme şi operaţiuni cu primă. Operaţiunele ferme presupun executarea contractului prin livrare efectivă a mărfurilor şi achitarea preţurilor la termenul convenit. Operaţiunele cu primă se mai numesc şi operaţiuni reziliabile deoarece la termenul de încheiere a poziţiei fie vînzătorul fie cumpărătorul pot renunţa la contract dacă nu şi-au realizat intenţiile speculative.

      În primul rînd bursele sînt cele mai importante centre de recoltare prelucrare şi difuzare a informaţiilor privind conjuctura pieţelor naţionale şi internaţionale. Bursele polarizează cele mai diverse informaţii din toate colţurile lumii şi din toate domeniile: economic, politic, social, tehnic, ştiinţific, ect. Zgomotul bursei este un adevărat ecou al pulsului cererii şi ofertei al ritmului producţiei, tensiunilor monetare, grevelor, ciclurilor electorale, ect. În al doilea rînd bursele ca formă de instituţionalizare a cererii şi ofertei se constituie într-unul din cele mai importante mecanizme de formare a preţurilor la numeroase materii prime şi semifabrcante şi de prospectare a evoluţiei lor. În al treila rînd bursele joacă rolul de pieţe caracteristice pentru majoritatea produselor care constituie obiectul lor de activitate. În al patrulea rînd bursele de mărfuri îndeplinesc funcţia de divizare şi preîntîmpinare a riscurilor.