Ca formă specială de devianţă “delincvenţa juvenilă definește ansamblul conduitelor minorilor și tinerilor aflate în conflict cu normele de convieţuire socială acceptate și recunoscute într-o societate”.
În explicarea genezei acestui fenomen s-au conturat de-a lungul anilor o multitudine de teorii. O teorie particulară, care încearcă intersectarea vederii psihologice cu cea sociologică este teoria “rezistenţei” la frustrare, elaborată de W.C. Reckless. Aceasta subliniază existenţa unei structuri sociale externe și a unei structuri psihice interioare, ce acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării și a agresivităţii tânărului. Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă și este socializat (familie, vecinătate, prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul. Structura interioară dobândește o importantă semnificaţie, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură tânărului conștiinţa identităţii și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și toleranţa la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter delincvent. Agresivitatea este considerată de mulţi autori ca un instinct sau o necesitate, ca un răspuns sau contrarăspuns la o frustrare. Ea poate apărea ca o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului (foamea, apărarea, sexualitatea). O mare parte a delictelor comise de tineri se datorează perturbării relaţiilor interpersonale dintre adolescent și mediul său social