Pygmalion ocupa un loc aparte în prodigioasa creaţie (52 de piese, 5 romane, nenumărate eseuri de teorie şi critică literară şi muzicală, fără să mai socotim multitudinea de scrisori publicate în volume) a lui George Bernard Shaw (1856-1950). Din toate aceste lucrări reiese clar concepţia filozofică şi social-politică a acestui gânditor de elita care nu uită să-l invite pe cititor sau spectator să mediteze, căci tot ceea ce a scris era în ultimă  instanţă „hrană a gândirii" („food for thought").

        G.B.S. (iniţiale celebre pe toate meridianele}, de la bun început nu avea de gînd să „facă literatură" ci să transmită un mesaj în scopul de a contribui la crearea unei societăţi mai drepte (...).

         Astfel, toată opera sa literară nu pleacă de la acţiune ci de la idei, în mod deosebit în piese, de la dialog. In primul rând dialogul şi pe urmă personajele care să exprime ideile, ceea ce il va consacra pe G.B.S. ca cel mai de seamă reprezentant al pieselor de idei (discussion plays). Ceea ce îl deosebeşte pe Shaw de alţi gânditori este transmiterea mesajului prin lipsă de retorism, procedeu eficace pentru a obţine surpriza, paradoxul, ironia şi mai ales umorul, elemente care acordă mesajului său un spor de receptivitate. Acest mod de a gândi şi a scrie îl relevă pe dramaturg ca un om cu picioarele pe pământ, atitudinea sa faţă de viaţă şi literatură fiind a unui realist, a unui antiromantic deşi uneori s-a lăsat prins în mrejele romantismului. Duşman înfocat al piesei „bine construite" la mare modă în secolul XIX în Franţa şi Anglia, pe Shaw îl interesau mai degrabă replicile spirituale ale personajelor decât intriga propriu-zisă a piesei. Încă din primele sale încercări literare, romanele, se vădeşte grija pentru dialog precum şi iscusinţa mânuirii conversaţiei. Cât despre intrigă, aceasta este cu predilecţie simplificată sau uneori chiar inexistentă, încât piesele sale se citesc adeseori mai uşor decât se joacă. De aceea scria prefeţe substanţiale şi indicaţii scenice amănunţite pentru a face cunoscut sensul piesei. Şi totuşi în piesele sale se găsesc pasaje poetice cu vădite accente romantice care împrospătează piesele ce pot fi uneori obositoare dar niciodată, plicticoase. în sprijinul metodei sale, Shaw îl invocă pe Shakespeare pe care l-a criticat şi l-a admirat.

        Piesele lui Shakespeare spunea G.B.S. sunt neconvingătoare, barate pe surse şubrede cărora doar geniul său poetic le-a conferit valoarea artistică ce le asigură nemurirea. Shaw recunoaşte că în propriile sale piese acţiunea este  incoerentă, lipsită de importanţă şi-l acuză pe Shakespeare de aceeaşi insuficienţă, criticându-l pentru nerealismul pieselor, mai ales al celor   istorice. Piesele inspirate din antichitatea romană aveau, după Shaw, o tentă romantică pronunţată ce venea în contradicţie cu realitatea istorică. Aşa că G.B.S. sa apucat „să-i arate" lui Shakespeare cum se scrie o piesă istorică.         

        Câteva decenii mai târziu, după primele atacuri împotriva lui Shakespeare, Shaw  recunoştea că atitudinea sa fusese o poză a tinereţii şi a zelului său de iconoclast şi-i acordă lui Shakespeare circumstanţe atenuante având în vedere moartea sa „prematură" la vârsta de 52 de ani. Marii creatori, ne spune Shaw, au creat cele mai de seamă opere după vârsta de 52 de ani, iar bietul Shakespeare n-a mai apucat vârsta de maturitate în care să creeze adevărate capodopere. Aşa că Shaw a continuat în calitate de „discipol" al lui Shakespeare să se dedice dialogului şi pieselor neconvingătoare. Dialogul la Shaw câştigase o pondere covârşitoare încât nu odată i s-a reproşat că unele piese ale sale nu sunt decât un lung dialog care „degenerează" în discuţii nesfârşite în care strălucirea conversaţiei nu poate ascunde artificialitatea incidentelor. Era firesc, deci, ca dialogurile lui G.B.S. să abunde în cuvinte de spirit, tot aşa cum în relaţiile sale personale să nu fie aproape deloc capabil să dea un răspuns „normal". Era o manie a lui Shaw de a vedea mereu reversul medaliei, de a inversa elementele vreunei expresii pe care vorbitorii limbii engleze o considerau consacrată şi îngheţată într-o formulă de neschimbat. Astfel când cenzura amâna aprobarea unui manuscris sub semnul dictonului „mai bine mai târziu decât niciodată" (Better late than never), Shaw răspundea „mai bine niciodată decât mai târziu" (Better never than late). Zicatoarea engleză „Prea frumos ca să fie adevărat" (Too good to be true), Shaw o schimbă în „Prea adevărat să fie frumos” (Too true to be good).   

        Piesa Pygmalion îşi are inspiraţia în mitologia greacă unde sculptorul legendar pe nume Pygmalion, s-a îndrăgostit de propria sa operă, statuia de fildeş a unei femei, numită de el Glateea. Sculptorul o roagă pe zeiţa Afrodita s-o însufleţească. Zeiţa îi împlineşte dorinţa iar el se căsătoreşte cu ea.

        Povestea se pretează uşor la un love story, iar piesa lui Shaw are drept subtitlu A Romance in Five Acts (0 poveste de dragoste în cinci acte). Şi totuşi în prefaţa la piesă autorul susţine că scopul principal al operei sale este de a îndemna pe englezi la cultivarea limbii lor cu accent special asupra pronunţării, scoţând în evidenţă faptul că există foneticieni in lume şi că aceştia sunt printre cei mai importanţi oameni din Anglia, la vremea aceea.

        Piesa are o tentă autobiografică în sensul că însuşi Shaw, născut în Irlanda unde a trăit până la 16 ani, vârstă la care stabilindu-se la Londra, se simţea handicapat de accentul său irlandez şi s-a străduit din răsputeri să-şi însuşească o pronunţare cât mai „corectă" spre a-şi putea transmite mesajul său prin numeroase discursuri. De unde interesul lui pentru limba engleză şi mai ales pentru fonetica ei. A lăsat prin testament o mare parte a averii sale pentru o reformă a ortografiei engleze în sensul stabilirii unei armonii între cuvântul scris şi cel rostit.

        Piesa se desfăşoară în tip Shaw-nian cu un dialog scânteietor şi o acţiune surpriză, bazată pe un pariu, că foneticianul o va învăţa pe florăreasă sa vorbească corect engleza literară, în decurs de şase luni. În acest timp, rezultă din replici şi atitudini, se înfiripă o dragoste între cei doi protagonişti. Piesa are însă un sfârşit în suspensie. Totuşi majoritatea cititorilor şi a spectatorilor sunt justificaţi în a-şi .închipui că Higgins se va căsători, în cele din urmă cu Eliza, şi mulţi regizori cultivă aceeaşi notă romantică pe care Shaw în postfaţa piesei publicate o respinge şi insistă, cu lux de amănunte, că Eliza se va căsători cu Freddy - încă o butadă a la Shaw.