2.2. Noțiuni de biomecanică a genunchiului
2.2.1. Biomecanica articulară. Articulația genunchiului trebuie să ofere o mișcare optimă, fără să influențeze negativ stabilitatea, de la activități statice precum ortostatismul, la funcții dinamice precum mersul, alergatul, sprintul, pivotarea și urcatul sau coborâtul scărilor. Acestea sunt realizate prin congruența a mai mulți factori, dintre care se menționează aspecte legate de anatomia osoasă, suprafețele articulare, ligamentele, meniscurile și musculatura situată în jurul articulației genunchiului. Modificările în aceste componente pot altera biomecanica articulației genunchiului, crescând semnificativ încărcările și cerințele funcționale asupra structurilor rămase. Înțelegerea interacțiunilor normale ale acestor structuri este esențială înainte de a începe procesul de recuperare. (Chhabra, A., Elliott, C. C., & Miller, M. D. (2001). Normal Anatomy and Biomechanics of the Knee. Sports Medicine and Arthroscopy Review)
Articulația tibio-femurală. Genunchiul are șase grade de libertate de mișcare: trei translații și trei rotații. Translațiile le includ pe cele anteroposterioare (5-10 mm), compresie-distracție (2-5 mm), și medio-laterale (1-2 mm), fiind limitate de ligamente, capsulă și eminențele intercondiliene ale tibiei. Rotațiile cuprind flexie-extensie, varus/valgus și rotație internă-externă, care sunt în general mai ample decât translațiile. Flexia și extensia genunchiului, în condiții normale, variază de la 130° la 150° de flexie, respectiv 0° la 15° de hiperextensie. Rotația internă și externă variază de la 20-30° cu genunchiul flectat și redusă sau inexistentă în extensie completă.
Anatomia osoasă, meniscurile și ligamentele genunchiului influențează biomecanica sa. Forma condililor femurali și tibiali modifică dinamica mișcării, ca urmare flexia și extensia nu se realizează ca mișcări de balama simple în jurul unui ax transversal fix (în plan sagital), așadar aceste mișcări sunt combinate cu rotațiile interne și externe, cu translația anterioară și posterioară, iar centrul de rotație se modifică continuu, descriind o curbă în formă de J în jurul condililor femurali.
În timpul acțiunii de flexie, în primă fază femurul rulează pur pe platoul tibial. În momentul în care flexia ajunge la 10-15° pe partea medială și la 20° pe partea laterală, începe alunecarea femurului pe tibie, devenind mai accentuată până la flexia completă. În punctul maxim al mișcării, partea posterioară a condililor femurali întâlnesc partea posterioară a platoului tibial. De asemenea, datorită constrângerilor provocate de ligamente și asimetriei contactului tibial pe condilii femurali, tibia produce o rotație internă față de femur în primele 10-20° de flexie. În ultimele grade de extensie completă, tibia se rotește extern, deoarece platoul tibial avansează mai mult pe condilul femural medial decât pe cel lateral.
Articulația patelo-femurală. Trohleea, care este o structură în formă de șanț pe femur și servește ca suprafață de articulare pentru rotulă, este compusă din fațetele laterală și medială ale sulcusului femural. Suprafața laterală a șanțului se extinde mai proximal și anterior în comparație cu cea medială. Suprafața cartilaginoasă a sulcusului trohlear se conectează cu suprafața articulară a condililor femurali lateral și medial, facilitând ghidarea rotulei în timpul flexiei genunchiului. Trohleea se adâncește de la partea superioară la cea inferioară a femurului, formând un șanț cu un unghi de aproximativ 138°, cu variații de 6°, iar la valori mai mari de 144° este considerată displazică.
Stabilitatea și congruența articulației patelo-femurale sunt determinate de mai mulți factori:
anatomia osoasă normală, în special a sulcusului trohlear (unghiul sulcusului < 145°).
alinierea corectă a mecanismului extensor, inclusiv distanța optimă între tuberozitatea tibială și sulcusul trohlear (< 15 mm) și unghiul Q normal.
înălțimea adecvată a rotulei conform raportului Insall-Salvati (0.8-1.2).
integritatea ligamentelor în statică și dinamică (banda laterală și medială).
funcționarea corectă a stabilizatorilor dinamici ai articulației (mușchiul cvadriceps și banda ilio-tibială).
alinierea adecvată a membrelor inferioare în toate planurile (fără rotație excesivă a femurului sau tibiei, fără genu valgus sau genu varus).
În extensia completă a genunchiului, rotula de obicei nu se află în șanțul femural și depinde în totalitate de țesuturile moi pentru stabilitate laterală. În momentul în care genunchiul începe să se execute flexia, contactul inițial are loc la marginea distală și laterală a suprafeței articulare patelare, cu suprafața implicată a rotulei fiind în contact cu extremitatea proximală laterală a trohleei. În acest proces, rotula este integrată în flexia inițială a genunchiului și deviată medial în centrul sulcusului. În acest mod, ghidarea spre partea medială și laterală a rotulei în flexia genunchiului implică o deplasare medială inițială, pe măsură ce rotula se angajează în șanț, urmată de o deplasare laterală progresivă pe măsură ce urmează orientarea spre lateral și distal a sulcusului în partea distală a femurului. Pe măsură ce genunchiul se flexează mai mult, zona de contact se deplasează odată cu rotula pe femur și proximal pe rotulă. La aproximativ 120° de flexie a genunchiului, fațeta medială atipică a rotulei intră în contact cu marginea laterală a condilului femural medial, în timp ce fațeta laterală a rotulei continuă să articuleze pe condilul femural lateral. Astfel, pe parcursul întregii game de flexie a genunchiului, rotula rămâne în contact congruent cu fațeta trohleară laterală (sau cu condilul în flexii mai pronunțate), menținând stabilitatea împotriva deplasării laterale. (Bonasia, D. E., Rossi, P., & Rossi, R. (2011). Anatomy and Biomechanics of the Knee. Orthopedic Sports Medicine, 301–318.).
2.2.2. Biomecanica de la nivelul musculaturii. Mușchii stabilizatori secundari ai articulației sunt toți mușchii care înconjoară genunchiul, împreună cu mușchii de la nivelul șoldului și mușchiul gastrocnemian. Cu toate că principala lor atribuție este de a produce deplasarea, ei interacționează și cu sistemul neuromuscular pentru a controla mișcarea genunchiului, având astfel un rol vital în propriocepția genunchiului.
Majoritatea mușchilor din jurul genunchiului care sunt monoarticulari acționează pentru a mobiliza primar și pentru a stabiliza secundar genunchiul. Unele dintre aceste mușchi acționează suplimentar la articulația șoldului (biarticulari), unde produc mișcări atât la nivelul genunchiului, cât și la nivelul șoldului. Partea anterioară a genunchiului este reprezentată în principal de mușchii ce intră în alcătuirea mușchiului cvadriceps: mușchiul drept femural, vastul lateral, vastul medial și vastul intermediar, având funcția de a realiza extensia genunchiului. Partea posterioară a genunchiului este compusă din mușchii biceps femural, semimembranos și semitendinos, ce formează grupul mușchilor ischiogambieri, responsabili pentru mișcarea de flexie. Mușchiul plantar, împreună cu capetele mediale și laterale ale mușchiului gastrocnemian fac, de asemenea, parte din musculatura posterioară a genunchiului. Mușchiul solear acționează în prevenirea translației anterioare a genunchiului. Acești mușchi acționează în primul rând ca flexori plantari și în al doilea rând ca flexori de genunchi.
Musculatura medială a genunchiului cuprinde mușchii croitor și gracilis, care amândoi ajută la acțiunea de flexie, iar semitendinosul produce rotația internă. Musculatura laterală a genunchiului este formată din banda ilio-tibială și mușchii popliteu intern și extern. Funcția principală a acestor mușchi, împreună cu mușchii semimembranos și semitendinos, este de a flecta genunchiul, dar acești mușchi realizează și mișcarea de extensie a șoldului. Bicepsul femural și mușchiul semimembranos acționează ca rotatori externi, în timp ce tensor fasciae lata și banda ilio-tibială acționează ca stabilizatori laterali, iar mușchiul popliteu rotește genunchiul atât lateral, cât și medial (Jawad F. Abulhasan, Michael J. Grey, Journal of Functional Morphology and Kinesiology 2017).