Silogismul este o formă de argumentare logică în care o propoziție (concluzia) este inferată din alte două propoziții (premise).
Aristotel a definit silogismul în Analitica prima drept „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”. Silogismul reprezintă un raționament deductiv.
Un silogism este format din 3 propoziții categorice. Premisa majoră conține termenul major sau mediu și predicatul logic al concluziei. Premisa minoră conține termenul minor sau mediu și subiectul logic al concluziei. Concluzia conține subiectul și predicatul.
Exemplu:
Premisa majoră: Toți oamenii sunt muritori.
Premisa minoră: Socrates este om.
Concluzie: Socrates este muritor.
Termenul mediu este „om”, subiectul este „Socrates” (termenul minor), iar predicatul este „muritor” (termenul major).
Silogismul aristotelic
Reprezintă tipul clasic al raționamentului. Aristotel este cel care a descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele și i-a scos în evidență rolul în procesul de cunoaștere. În opinia lui Aristotel, silogismul reprezintă ‘o vorbire în care, daca ceva a fost dat altceva decat datul urmeaza cu necesitate din ceea ce a fost dat’. Silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata. Spre deosebire de inferentele imediate unde concluzia deriva nemijlocit din premise, in cazul silogismului apare o a doua premisa care mijloceste obtinerea concluziei din prima premisa. Cu alte cuvinte, silogismul este inferenta în care din două propoziții categorice care au un termen comun, se deduce drept concluzie o altă propoziție categorica, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai premiselor. În sens larg, silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata deductiva. Silogismul este o forma de raționament. Dupa cum se știe logica studiază și alte forme de raționament, pe care oamenii le folosec în activitatea lor practica și de cunoaștere, cum sunt cele ipotetice, disjunctive .Logicaa clasica este teoria rationamentului silogistic creata de Aristotel,cu toate perfectionarile, tehnicile si completarile incorporate ulterior, pastrandu-și caractersticile care o deosebesc de alte tipuri de logică.
Despre Mircea I.Manolescu
A fost, înainte și mai presus de toate, avocat. A profesat avocatura începand din 10 noiembrie 1928, la cateva luni dupa luarea licenței în drept, și până când s-a stins din viața, la 24 martie 1983. A debutat ca avocat la Braila, dar s-a transferat în scurt timp la București, fiind unul dintre maeștrii Baroului Ilfov, iar apoi ai Colegiului din București. A avut o vocație iesită din comun pentru avocatura, pe care a practicat-o cu strălucire, pasiune și daruire și, ceea ce este mai rar într-o profesie atât de absorbantă ca aceasta, teoretizându-i „statutul“, studiindu-i, în scrierile, prelegerile si conferintele sale, arta pe care se întemeiaza. Acestei arte, pe care a situat-o alaturi de arta legiuitorului, a judecatorului, a notarului si a administratorului, i-a dedicat un ciclu de prelegeri intitulat tocmai Arta avocatului, precum si capitole importante din alte doua lucrari: Teoria si practica dreptului si Stiinta dreptului si artele juridice. Vocația pentru avocatura i-a fost recunoscuta, admirativ, dintru inceput de mari maestri ai barei românești interbelice, ca H. Aznavorian si I. Vasilescu-Valjan.
Mircea Manolescu este unul dintre cei mai importanți cercetatori ai fenomenului juridic din prima jumatate a secolului al XX-lea.
