Tusea – este un  act reflex , având ca rezultat  expulzarea  corpilor  străini  şi a materiilor aflate  în căile  respiratorii ( exudat,  sânge, puroi).

         Arcul  reflex  implicat  în tuse  este  format  din receptori , căi  centripede,  centrul  tusei şi căi  centrifuge. 

Din punct de vedere practic  tusea poate fi oprită  acţionând  cu  două nivele  ale arcului  reflex: centrului tusei şi periferice. 

Farmacoterapie 

        Primul tratament  al tusei  este cel  cauzal.  Tusea  inutilă  sau dăunătoare trebuie  combătută  cu antitusive; tusea  umedă trebuie  diminuată  care set  supărătoare , niciodată  nu trebuie suprimată. 

În mod curent se folosesc  inhibitoarele centrului tusei, între acestea  cele  sunt mai eficiente. 

        Substanţele  cu acţiune asupra  receptorilor  periferici  se folosesc  atunci  când  tusea  e  declanşată.

        Sunt medicamente  capabile să calmeze  tusea  acţionând  în principal  prin deprimarea  centrului tusei  dar şi printr-o acţiune  periferică  de deprimare a  funcţiei  receptorilor  senzitivi. 

        Tusea uşoară nu necesită  obişnuit administrarea de antitusive; ea poate fi  limitată  print-o atmosferă  caldă şi umedă  şi prin ceaiuri  conţinând mucilagii (de exemplu ceaiul de tei) 

      Tratamentul antitusiv  trebuie  să ţină  seamă  de faptul  că reflexul  de tuse  are  obişnuit caracter  de apărare , reprezentând  un mecanism important  pentru  curăţarea  şi drenarea  arborelui  traheobronşic ; secreţiilor  provocate  de utilizarea  nejustificată  a  antitusivelor în prezenţa  hipersecreţiei  poate fi  mult mai  dăunătoare  decât tusea. 

       Opiul  şi morfina (morphine )  sunt antitusive  active. Ele  deprimă  centrul tusei şi liniştesc implicaţiile  psihoactive  supărătoare  ale tusei. Folosirea  ca antitusive  este mult limitată  de reacţiile  adverse, îndeosebi  riscul mare  de dependenţa severă. De asemenea, morfina inhibă  şi  îngroaşă  secreţiile traheo-bronşice, micşorează  peristaltismul  bronşiolelor  şi favorizează  bronhospasmul, paralizează  mişcarea  cililor,  deprimă respiraţia, toate efectele  secundare  dezavantajoase  la tuşitori. 

        Opiul  şi morfina  pot fi utile  în situaţii speciale, în care  este de dorit asocierea  acţiunii  antitusive  cu cea analgezică  şi sedativă – la bolnavii  cu cancer  pulmonar, fracturi  de coastă , pneumotorax  sub tensiune, infarct  pulmonar, anevrism  de aortă , hemoptizie etc. 

        Codeina (codeine , farmacod) , metilmorfina, se găseşte  în opiu  în cantităţi  mici. Obişnuit  se prepară  prin sinteza  din morfină. 

        Are acţiune  antitusivă  datorită  predominant  deprimării  centrului  tusei  din bulb. Efetul  este  evident  la doza  de 15 mg  şi creşte  odată  cu doza , până  la 60 mg. El  se instalează  în circa 2 ore  de la administrarea  orală  şi se menţine 4 – 6 ore. Ca şi morfina, codeina  deprimă  respiraţia (dar  la doze ceva  mai mari  decât cea antitusivă), usucă secreţiile bronşice, favorizează , favorizează  bronhospasmul. 

        Codeina  are acţiune  analgezică  mai slabă  decât morfina , compatibilă  cu cea a analgezicelor  antipiretice. 

       Administrată  oral,  are o biodisponibilitate  medie  de 50%, mai bună  decât morfina, probabil  datorită  inactivării  în proporţie  mai mică la primul pasaj hepatic. Concentraţia  plasmatică  eficace  este în a 65ng/ml. Volumul aparent  de distribuţie  este  de 2,6l/kh , iar timpul  de  înjumătăţire  mediu de  2,9 ore. Este metabolizat  în ficat  şi elimină  în principal  prin urină, mai  ale  sub forma inactivă. Aproximativ  10% este  demetilată, formând morfina, care este probabil  responsabilă  de efectul analgezic. 

        Codeina  se foloseşte  obişnuit  sub formă de clorhidrat  sau de fosfat. Dozele  utile  ca antitusiv  sunt de 15-30 mg  oral  la fiecare  4 – 6 ore, la adult  şi 0,2 – 0,3mg/ kg  la fiecare  6 – 8 ore la copil. Ca analgezic , se recomandă  15 – 60 mg  o dată ( obişnuit  în asociere  cu acidul  acetilsalicilic sau  alt analgezic  antipiretic). 

        Marele avantaj  al codeinei  este că potenţialul  de a dezvolta  dependenţa este  mult mai mic decât  pentru morfină. Reacţiile  adverse posibile, la dozele  terapeutice, sunt:  constipaţie, greaţă, ameţeli,  disforie, somnolenţă. Fenotiazinele , IMAO, antidepresivele  triciclice pot potenţa efectul  deprimant  central. La copii, dozele  mai mari de 0,3 mg/kg au potenţial  convulsiv. Codeina  trebuie  evitată  la bolnavii  cu  insuficienţă  respiratorie  marcată  şi utilizată  cu grijă  în  prezenţa  insuficienţei  hepatice  acute. Folosirea  la copiii mici  impune  prudenţă. 

        Etilmorfina (etylmorphine, codethyline, dionine)  şi hidrocodona (hydrocone, dicodid, hycodan), obţinute  prin sinteză, au proprietăţi  asemănătoare  codeinei. Riscul  dependenţei este  ceva mai mare  pentru hidrocodona. 

      Folcodina (pholcodine), morfolinitelimorfina, are acţiune  antitusivă  similară  celei a  codeinei. Deprimă  mai puţin respiraţia. Timpul  de înjumătăţire  lung permite  administrarea  de 1-2 ori/zi. Produce  uneori greaţă  şi somnolenţă. Nu provoacă  practic  dependenţă. 

        Levopropoxifenul (levopropoxyphene), opioid  de sinteză  înrudit  cu metadonă, are  proprietăţi  antitusive centrale  şi este slab anestezic local. Nu are practic acţiune analgezică. Poate fi cauza de sedare, somnolenţă, ameţeli, tulburări vizuale, vomă, diaree.

      Dextrometorful (dextrometorphan, akindex, romilar), alt opioid de sinteză, este un antitusiv  aciv. Nu deprimă  respiraţia  şi nu inhibă  motilitatea  cililor mucoasei  respiratoriii. Este  lipsit  de acţiune analgezică. Nu provoacă  dependenţă. Se administrează  oral, 15 – 30 mg de 3-4  ori /zi. Poate fi uneori  cauza da de somnolenţă , ameţeli , tulburări digestive. 

      Noscapina (noscapine,  capval, nectadon) este  un alcaoid din opiu diferit  chimic  şi farmacodinmic de morfină. Are acţiune  antitusivă, este slab  bronhodilatoare, stimulează respiraţia. Nu are proprietăţi  analgezice, nu provoacă dependenţă. Se administrează  oral, 15-30 mg  de 3-4  ori/zi. Ca  efecte  nedorite  s-au semnalat  greaţa,  cefalee, ameţeli.          Dozele mari  pot provoca  bronhospasm şi hipotensiune  datorită  eliberării  de histamină. 

        Glaucina (glaucin, glauvent) alcaloid  non –opiod obţinut  dintr-o  papaveracee – Glaucinum flavum – este un atitusiv  prin acţiune  central , slab sedativ  şi analgezic. Se administrează  oral  25 – 50 mg de 2- 4 ori / zi la adulţi, 12,5 -  25 mg de 2-3 ori zi la copii. Ca efecte  nedorite  poate  provoca , ocazional, greaţa, ameţeli, somnolenţă, hipotensiune. Nu are potenţial  de dependenţă. 

    Clofedanolul (clofedanol, calmotusin) este un compus  de sinteză  din grupa  fenilalchilaminelor. Efectul antitusiv este slab, se instalează lent  şi este relativ  prelungit. Dozele  utile  de 25 mg  de 3-4 ori /zi . Dozele  mari pot provoca  uscăciunea  gurii, ameţeli , tulburări  de vedere , erupţii cutanate. 

        Pentoxiverina (pentoxyverine, carbetapentane,  cossim, sedotussin,  toclase, tossedin) este  un compus  de sinteză  diferit  chimic  de opioide. Are proprietăţi  antitusive  şi bronhidilatatoare. Se  administrează  oral, 50 mg dimineaţa  şi seara. La copii se pot  introduce  supozitoare  conţinând  20 mg, respectiv  8 mg  în cazul  sugarilor (nu se administrează la vârste  mai mici de 4 luni). 

         Butamiratul (butamirate, sinecod) este un atitusiv  activ,  diferit  de alcaloizii  din opiu. Are  şi efect  bronhodilatator. Se administrează  oral,  20 -25 mg  de 4 ori /zi sau, pentru preparate  retard, 50 mg de 2-3 ori /zi; dozele  recomandate  la copii sunt de 3 – 15 mg  de 3 ori/zi (în funcţie  de vârstă). Au fost semnalate  ocazional  erupţii  cutanate, greaţă, diaree, ameţeli ( cu o frecvenţă de circa 1%). 

      Oxeladina (oxeladin, dorex – retard, paxeladine), un compus  de sinteză  fără  înrudire  cu opioidele  şi antihistaminicele , este un atitusiv  central , lipsit  de acţiune sedativă, deprimantă.