1. INTRODUCERE
Tehnologia modernă a adus în afară de facilităţi şi noi boli profesionale. Ritmul foarte rapid de dezvoltare şi extindere a informaticii în ansamblul sectoarelor vieţii economice şi sociale a lăsat puţin timp pentru a evalua şi prognoza toate efectele interacţiunii om - echipament tehnic asupra performanţei şi sănătăţii operatorilor. Ca urmare, proiectarea şi amenajarea unor posturi de muncă s-a realizat fără să se ţină seama întotdeauna de cerinţele şi limitele psihofiziologice ale operatorilor care le vor deservi, de principiile ergonomice necesare în amenajarea posturilor de muncă, pentru a crea condiţiile unei adaptări corespunzătoare a organismului uman în raport cu postul de muncă.
Astfel, operatorii ce lucrează cu videoterminale au semnalat simptome oculare, vizuale şi posturale: algii la nivelul coloanei vertebrale şi a membrelor superioare.
Poziţia sezândă prelungită adoptată de utilizatorii profesionali de calculatoare, atitudinea fixă în faţa videoterminalului pot conduce la apariţia unor contracturi musculare, a unor sindroame miofasciale în musculatura coloanei vertebrale şi implicit la algii vertebrale localizate sau difuze.
Algiile vertebrale sunt afecţiuni care uneori cuprind coloana în ansamblul ei, provocând o rahialgie difuză, însa mai frecvent ele se limitează numai la un singur segment, prezentându-se sub formă de lombalgii, dorsalgii sau cervicalgii.
Algiile vertebrale au o frecvenţă deosebit de mare în practica curentă.
Pentru a împiedica pe cât posibil apariţia acestor simptome, angajatorii au obligaţia:
- de a informa lucrătorii în legătură cu problemele referitoare la riscurile profesionale şi la măsurile de prevenire corespunzătoare;
- de a concepe şi organiza adecvat activitatea desfaşurată prin intemediul calculatorului, astfel încât munca zilnică în faţa ecranului să fie întreruptă periodic prin pauze sau schimbări ale activităţii care să reducă efortul profesional,deoarece chiar dacă sunt respectate criteriile ergonomice de amenajare a postului de muncă, postura „aşezat” prelungită impusă de lucrul la calculator poate constitui şi ea un factor de risc pentru coloana vertebrală, aspect întâlnit şi în alte activităti care se desfăşoară în această poziţie.
Prin el însuşi, calculatorul nu constituie un risc pentru sănătate, dar utilizarea acestui echipament informatic în condiţii necorespunzătoare, poate contribui la apariţia unor probleme de sănătate şi de calitate a vieţii de muncă.
Proiectarea ergonomică a locurilor de muncă, a echipamentelor şi a mediului de muncă duce la îmbunătăţirea performanţei, la reducerea erorilor şi asigură confortul.
Generalizarea utilizării calculatorului în toate sectoarele economice şi la toate nivelurile de încadrare şi calificare, a determinat de asemenea şi studierea efectelor negative ale factorilor profesionali specifici acestei noi tehnologii, pentru a găsi modalitatea cea mai eficace în stabilirea relaţiei cauzale între factorii profesionali şi simtomatologia subiectivă individuală.
Acesta este şi scopul prezentei lucrări: de a observa şi monitoriza condiţiile în care apar algiile vertebrale la utilizatorii profesionali de calculatoare şi de a încerca găsirea unor metode de profilaxie sau recuperare, cu rezultate cât mai bune, într-un timp cât mai scurt.
2. ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. De ea sunt legate toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul (toracele şi bazinul) şi tot pe ea se inseră membrele superioare şi inferioare. Este alcătuită din 33 sau 34 de segmente osoase, 344 de suprafeţe articulare, 24 de discuri intervertebrale si 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserţie. Asupra coloanei vertebrale acţionează nu mai puţin de 730 de muşchi cu acţiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase (somatice şi vegetative), vasculare.
2.1.SCHELETUL
Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse , numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp şi o parte posterioară, denumită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral. (fig.1)
Corpul vertebrei este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt , care prezintă două feţe (superioară şi inferioară) si o circumferinţă. Cele două feţe ale corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de ţesut osos fibros, numită placă terminală.
Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză spinoasă , lateral două apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte două apofize articulare . Între apofiza spinoasă şi apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porţiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.
Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre:
• regiunea cervicală : 7 vertebre
• regiunea dorsală : 12 vertebre
• regiunea lombară: 5 vertebre
• regiunea sacrococcigiană : 9-10 vertebre
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncţionale legate de îndeplinirea celor două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane: funcţia de a suporta greutatea capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura o mobilitate suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta , forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. În regiunea cervicală şi în cea lombară, diametrul transversal al corpurilor vertebrale este proporţional mai mare decât cel anteroposterior, ceea ce explică posibilităţile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mişcările de flexie si extensie.
Astfel, pe lângă caracterele generale ale vertebrelor amintite anterior, se mai descriu şi o serie de caractere regionale şi speciale ale unor vertebre.
Vertebrele cervicale - au corpul alungit transversal, canalul vertebral este mare şi triunghiular, apofizele spinoase scurte şi puţin înclinate, iar cele transversale prezintă la baza lor un orificiu pentru artera vertebrală.
Prima vertebra cervicală ( atlasul ) este alcătuită din două mase laterale , unite între ele printr-un arc anterior şi unul posterior. Pe faţa superioară a maselor laterale se găseşte câte o cavitate glenoidă pentru articularea cu condilii occipitalului. Pe faţa inferioară a maselor se găseşte, de asemenea, câte o faţetă articulară pentru apofizele articulare ale celei de a doua vertebre cervicale. Atât pe arcul anterior , cât şi pe cel posterior se găseşte câte un tubercul, tuberculul anterior şi tuberculul posterior.
A doua vertebră cervicală (axisul) se caracterizează prin corpul alungit transversal ; pe faţa ei superioară se află apofiza odontoidă, ce reprezintă un pivot cilindric în jurul căruia se roteşte atlasul, în mişcările de rotaţie ale capului.
A şaptea vertebră cervicală are o apofiză spinoasă foarte lungă, de unde şi denumirea de vertebră proeminentă.
Traiectele nervoase spinale cuprind rădăcinile anterioare, rădăcinile posterioare, trunchiurile nervilor şi începuturile ramurilor lor anterioare şi posterioare. Toate aceste formaţiuni nervoase sunt acoperite de învelişuri meningeale, lângă care se află şi artera vertebrală.
Atât traiectele nervoase, cât şi artera vertebrală sunt înconjurate de plexuri venoase bogate. Reţelele venoase periradiculare joacă un rol important în protecţia traseelor nervoase şi a arterelor vertebrale , în timpul mişcărilor de mare amplitudine ale coloanei cervicale.
Apofizele transverse ale coloanei cervicale de la C2 la C7 servesc nu numai pentru inserţia muşchilor, ci şi pentru a stabiliza coloana, printr-un mecanism de „zăvorâre”(locking action).
Vertebrele dorsale - au corpul rotund, canalul vertebral îngust şi circular, apofizele spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la vârful lor, pe faţa anterioară, o faţetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.
Vertebrele lombare - sunt cele mai voluminoase, au corpul uşor lăţit transveral, apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele transverse atrofiate. Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea posterioară.
Dacă la numărător avem înălţimea corpului înapoi, iar la numitor înălţimea corpului înainte, putem afla indicele lombar care ar trebui să fie egal cu 100. Calculat pe radiografiile de profil, indicele lombar permite în clinică aprecierea obiectivă a lordozei lombare.
Vertebrele regiunii sacrococcigiene (vertebre false), în număr de 9-10, fuzionează între ele; primele 5 formează sacrul, iar ultimele 4-5 alcătuiesc coccisul.
2.2. ARTICULAŢIILE
Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică in :
a. articulaţiile corpurilor vertebrale (intersomatice)
b. articulaţiile apofizelor articulare
c. articulaţiile lamelor vertebrale
d. articulaţiile apofizelor spinoase
e. articulaţiile apofizelor transversale
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.
Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor concave, ale corpurilor vertebrale. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervertebrale. Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porţiune periferică fibroasă – inelul fibros- şi una centrală –nucleul pulpos. (fig.4)
Văzute la microscop, în plan vertical, fibrele inelului se încrucişează oblic sub un anumit unghi. Când discul este încărcat, unghiul se micşorează, discul diminuă în înălţime şi se lăţeşte.
Nucleul pulpos central este alcătuit dint-o masă cu aspect gelatinos, este oval ca o lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi din notocord. Celulele notocordale, degenerează şi sunt înconjurate în centrul nucleului de o diafragmă, care împarte orizontal nucleul în două. Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuă fluiditatea în raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui.
Dacă considerăm aparatul vertebral în totalitate, nucleul pulpos apare situat la jumătatea distanţei dintre faţa anterioară a coloanei vertebrale şi planul interliniilor articulare ale micilor articulaţii posterioare, ceea ce permite o mişcare perfectă de basculă. Situaţia nu este însă fixă, nucleul pulpos mobilizându-se în cursul mişcărilor.
Deplasările acestuia sunt posibile deoarece este deformabil, elastic şi expansibil, aceste calităţi fiind legate de conţinutul de apă. El se află astfel într-o permanentă presiune şi este uşor de înţeles de ce orice defect al inelului fibros care-l înconjoară permite hernierea lui. Limita superioară şi inferioară a discurilor este alcătuită din lamele cartilaginoase, care protejează nucleul pulpos de presiunile excesive.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu :
1) contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
2) favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mişcării;
3) transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei;
4) amortizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod special în cursul mişcărilor sau eforturilor.
Aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun posterior si ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale. (fig.6)
Articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mişca, articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mişcărilor, limitând deplasarea excesivă a vertebrelor. În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20% din încărcătura vertebrală. Dar în poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor intervertebrale.
Articulaţiile lamelor vertebrale . Între lamele vertebrale nu există propriu-zis articulaţii. Totuşi, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcătuite din fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea şi îndepărtarea lamelor vertebrale una faţă de alta.
Articulaţiile apofizelor spinoase. Ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul supraspinos.(fig.6) Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos este deosebit de bine dezvoltat şi prin extremitatea lui proximală se inseră pe protuberanţa occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior şi are rolul să menţină pasiv capul şi gâtul, pentru a se flecta înainte.
Articulaţiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse. (fig.6)
Articulaţia occipitoatlantoidă este o diartroză bicondiliană.
a) Suprafeţele articulare ale occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali. Suprafeţele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele două cavităţi glenoide. Toate aceste patru suprafeţe articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.
b) Suprafeţele articulare sunt unite între ele printr-o capsulă subţire, întărită de două ligamente, unul anterior şi unul posterior.
Segmentul motor. La baza mobilităţii coloanei vertebrale se află „segmentul motor”, alcătuit din discul intervertebral şi ligamentele acestuia, găurile de conjugare, articulaţiile interapofizare şi apofizele spinoase cu ligamentele lor.
Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior. Stâlpul anterior este mai puţin mobil, mai puţin solid, prezintă relativ rare inserţii musculare şi constituie elementul principal de susţinere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul posterior prezintă numeroase inserţii musculare şi reprezintă elementul principal motor al coloanei vertebrale.
2.3. VASCULARIZAŢIA MĂDUVEI SPINĂRII
Irigaţia măduvei spinării se realizează de o manieră cu totul aparte şi cunoaşterea ei este indispensabilă înţelegerii sindroamelor ischemice cu deficitele lor neurologice grave, care pot să survină în urma diverselor afecţiuni.
Măduva cervicală este irigată de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare şi posterioare (ramuri ale arterei vertebrale şi ale arterei cerebeloase posterioare).
Măduva lombară este irigată de arterele care provin din arterele sacrate laterale.
Măduva dorsală este irigată de arterele cervicale şi lombare.
Zona vasculară cea mai critică se găseşte la nivelul D4, la limita celor două teritorii vasculare, sau între D4-D9 , imediat deasupra locului de pătrundere a arterei Adamkiewicz; la acest nivel , canalul rahidian are diametrul cel mai redus.
2.4. MUŞCHII
După acţiunea lor asupra coloanei, muşchii se împart în: flexori, extensori, flexori laterali principali, rotatori de aceeaşi parte şi rotatori de partea opusă.
Flexia coloanei este realizată de muşchii: drept abdominal, oblicul extern, oblicul intern, iliopsoas, sternocleidomastoidian, scaleni şi lungul gâtului.
Extensia este realizată de extensorul coloanei, semispinalul, multifidul, interspinoşii şi splenius.
Principalii flexori laterali sunt reprezentaţi de pătratul lombelor, muşchii intertransversali, scalenii, sternocleidomastoidianul, lungul gâtului, spleniusul, ridicătorul scapulei şi trapezul.
Rotaţia de aceeaşi parte este realizată de oblicul intern, muşchiul splenius şi complexul mic.
Rotaţia de partea opusă este produsă de către sistemul transversospinal, oblicul extern, semispinalul, sternocleidomastoidianul, iliopsoasul, trapezul şi ridicătorul coastei.
Muşchii care acţionează asupra coloanei pot fi urmăriţi în lanţuri cinetice agoniste şi antagoniste care prind întregul corp.
3. STATICA
Coloana vertebrală se poate compara cu un catarg a cărui poziţie corectă depinde de întinderea parânelor. O deficienţă a parânelor poate să constituie o cauză a devierii sau frângerii catargului. (4)
Curburile coloanei. În ortostatism şi în repaus coloana vertebrală are o direcţie verticală şi o formă uşor sinuoasă, mai ales pe plan sagital. În fizică este cunoscut faptul că o coloană elastică cu curburi oferă o rezistenţă mai mare la presiunile verticale decât o coloană perfect rectilinie. Ele atenueaza şocurile verticale şi favorizează menţinerea echilibrului coloanei pe bazin, uşurând deci eforturile centurii musculare a coloanei. (4)
Coloana vertebrală prezintă două feluri de curburi: în plan sagital şi în plan frontal.
A. Curburile în plan sagital. Sunt orientate fie cu convexitatea înainte , când se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi, când se numesc cifoze. La coloana vertebrală aceste curburi sunt în număr de patru :
a) curbura cervicală- cu convexitatea înainte;
b) curbura toracală- cu convexitatea înapoi;
c) curbura lombară-cu convexitatea înainte;
d) curbura sacro-coccigiană-cu convexitatea înapoi.
