Trecerea României la o economie de piaţă, al cărei fundament îl constituie proprietatea privată şi al cărei mecanism presupune îmbinarea organică a legilor pieţei cu acţiunea statului se dovedeşte a fi un proces complex, dificil şi de durată. 

     Între obiectivele reformei economice şi sociale un loc important îl deţine reorganizarea activităţilor economice, deblocarea structurilor economice şi reforma sistemului financiar-fiscal.

        Aria de cuprindere a întregii activităţi fiscale este dată de sistemul fiscal, constituit din totalitatea impozitelor şi a altor venituri pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza surselor legislative în urma cărora ia naştere creanţa statului asupra contribuabililor. Prin reforma fiscală se urmăreşte construirea unui sistem fiscal coerent, echitabil şi eficient pentru a putea face faţă cerinţelor tranziţiei la economia de piaţă.

      În cadrul economiei româneşti rolul sistemului fiscal este de a asigura finanţarea economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului intervenţii în economia naţională pentru corectarea unor fluctuaţii negative ale ciclului economic. Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli şi mod de organizare se  materializează în legi sau acte normative cu putere de lege, emise cu scopul de a colecta veniturile statului şi a reglementa cheltuirea acestora. Totodată, acesta determină capacitatea statului de a finanţa cheltuielile şi de a-i proteja pe cei slabi. Resursele de natură fiscală constituie sursa principală de finanţare ce dă posibilitatea statului să intervină pe piaţă prin subvenţii, investiţii şi indirect prin valoarea totală a alocaţiilor provenite din economia reală.

        În etapa actuală, în lume, prelevarea se realizează prin intermediul impozitului. Impozitele pot fi abordate din mai multe ipostaze: ca principală sursă de formare a veniturilor statului, ca mijloc principal de înfăptuire a alocării optime a resurselor între cele două mari sectoare definite după caracterul privat sau public al bunurilor produse în societate, în funcţie de care se defineşte punctul optim al fiscalităţii; ca instrumente de orientare a economiei prin obiectivele stabilite de către puterea publică. În condiţiile economiei de piaţă, statul nu mai poate interveni în sectorul privat al economiei prin măsuri administrative. El are însă posibilitatea să utilizeze pârghii economico-financiare potrivit cerinţelor politicii sale economice, financiare, monetare, sociale, prin care să influenţeze activitatea agenţilor economici.

        Sistemul fiscal, prin pârghiile sale, oferă posibilităţi pe care organele statului le pot utiliza în vederea satisfacerii unor cerinţe de interes general sau local ca şi în conducerea activităţii economice şi sociale. În procesul aşezării, urmăririi şi perceperii impozitelor, aceste pârghii ale sistemului fiscal dau posibilitatea statului ca prin aparatul său specializat să exercite, în anumite limite, controlul economiei.

        Sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procedee (sistemul de rate, plătitori etc.) între care se manifestă relaţii ce apar ca urmare a proiectării, legiferării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate, conform legislaţiei fiscale, în scopul realizării obiectivelor propuse.

       Aplicarea reglementărilor cu caracter fiscal, aşezarea şi perceperea impozitelor şi taxelor nu se pot înfăptui fără existenţa unui mecanism adecvat bazat pe tehnici, metode şi instrumente specifice desfăşurării activităţii de urmărire şi control în domeniul respectiv. Între componentele sistemului fiscal intră şi totalitatea impozitelor şi a altor venituri pe care statul, prin reglementările sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative. Deoarece impozitele şi taxele sunt instituite prin legi sau alte acte normative, care consfinţesc dreptul de creanţă fiscală a statului asupra contribuabililor toate aceste reglementări legislative de natură fiscală trebuie considerate ca făcând parte din sistemul fiscal.

        Aplicarea legilor fiscale, asigurarea bunei funcţionalităţi a mecanismului fiscal şi realizarea creanţelor fiscale impun existenţa, organizarea şi acţiunea unor organe specializate ale statului, a unui aparat fiscal, fără de care toate celelalte componente fiscale ale sistemlui fiscal ar rămâne inerte. Aparatul fiscal decurge din însăşi legile care reglementează impozitele şi taxele. Activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă, care se înfăptuieşte de către Parlament, şi cea executivă realizată de Guvern prin instituţiile administraţiei publice de specialitate în structura cărora se include şi aparatul fiscal. Pregătirea şi iniţierea legislativă ca şi îndrumarea metodologică cu caracter general în materie fiscală se realizează prin activitatea desfăşurată de către organele centrale care, de regulă, nu intră în legătură cu plătitorii de impozite şi taxe. Menirea aparatului fiscal este ca prin impunere să urmărească şi să încaseze veniturile bugetare ale statului şi să combată evaziunea fiscală.

        Prin urmare, sistemul fiscal nu ar putea fi pus în mişcare fără existenţa aparatului fiscal, motiv pentru care acest aparat, în mod obiectiv nu poate lipsi dintre componentele sistemului fiscal. Factorii de natură economică care constituie baza de concepere a diferitelor instrumente fiscale şi selectarea lor sunt determinaţi de existenţa şi modul de interpretare a unor principii generale de natură fiscală, dar şi de obiectivele de natură economico-socială urmărite de stat. 

           Un sistem fiscal raţional are la bază un număr de principii fundamentale care, fie sunt expres definite sau menţionate de legislaţia fiscală, fie rezultă implicit din caracteristicile ce le cuprinde reglementarea respectivă. În doctrina fiscală au fost formulate mai multe principii care ar aputea sta la baza sistemului fiscal, importanţa lor şi mai ales prioritatea unora sau altora dintre ele fiind determinate de epoca analizată, de evoluţia social-economică şi tradiţiile din fiecare ţară.

           În ceea ce priveşte ţara noastră, prin reforma fiscală se urmăreşte a se construi un sistem fiscal coerent, echitabil şi eficient. Alături de acestea şi alte criterii pot avea o mare importanţă în funcţie de circumstanţe şi de tipul de impozit considerat: criteriul flexibilităţii, criteriul randamentului, criteriul stabilităţii.

           Conform principiului randamentului, un impozit simplu este mai uşor de administrat şi de înţeles pentru contribuabili şi prin urmare, mult mai bine acceptat, permiţând în acelaşi timp, evaluarea corectă şi a efectelor economice şi sociale.

Principiul flexibilităţii susţine ideea potrivit căreia un impozit flexibil se adaptează rapid necesităţilor unei politici conjuncturale. Cu cât baza de impozitare este mai sensibilă la evoluţia activităţii economice, cu atât impozitul reuşeşte să îndeplinească rolul său de stabilizator automat.

            Potrivit principiului stabilităţii, pentru a menţine încrederea contribuabililor şi pentru a permite ca deciziile lor să nu fie luate fără prea mare incertitudine trebuie să fie asigurată stabilitatea impozitului. Modificările foarte frecvente ale legislaţiei fiscale conduc la ineficacitatea impozitului şi la inechităţi între contribuabili.

        Opţiunile în materie de fiscalitate, bazate pe aceste principii diferite sunt dificile deoarece obiectivele lor sunt foarte adesea contradictorii. Două dintre aceste principii domină dezbaterile şi anume: principiul eficacitate şi principiul echitate. Astfel, echitatea solicită un barem de impozitare progresiv, iar acesta poate avea efecte de dezincitare, contrare celor de eficacitate economică. Impozitul pe venit, în particular, trebuie să concilieze cele două obiective. Echitatea se asociază în general cu personalizarea impozitului, dar acesta îşi creşte complexitatea sa.

          Principiului eficacităţii îi pot fi aduse două interpretări care derivă din ipoteze teoretice opuse. Una dintre ele admite că, în absenţa impozitului, piaţa tinde să realizeze alocarea optimală a resurselor. Astfel, se naşte întrebarea dacă introducerea impozitului împiedică realizarea optimului. Raspunsul este dat de teoria economică a bunurilor publice sub forma principiului echivalenţei: prin serviciile publice redate, impozitul are o contrapartidă. Dacă acţiunea publică se caracterizează printr-o egalizare a costului impozitului şi a beneficiului redat, această echivalenţă nu poate fi atinsă în starea iniţială de echilibru. Acest principiu este un criteriu de alocare a resurselor într-o economie care îşi finanţează bunurile şi serviciile colective prin impozit şi dacă este respectat, nu există pierdere de eficacitate.

        Dacă această echivalenţă între costul importat şi beneficiul redat trebuie să fie verificată pentru fiecare individ, nu există sau nu este resimţit, impozitul va influenţa deciziile agenţilor economici şi va anagaja distorsiuni. Prelevarea obligatorie poate atunci să se raporteze mai puţin sectorului public şi rezultă o sarcină excedentară. Obiectivul devine atunci de a minimiza această sarcină, de a realiza optimul în ciuda impozitului. Conform acestui raţionament, un impozit reficace este un impozit neutru.

        Altă ipoteză admite, dimpotrivă, că piaţa cunoaşte eşecuri împiedicând realizarea spontană a optimului. Impozitul poate să remedieze aceasta influenţând comportamentele agenţilor economici. În această ipoteză, impozitul este un mijloc de restabilire a optimului, obiectivul fiind realizarea eficacităţii prin impozit. Prin uramare, un impozit eficace este un impozit care nu este neutru. 

         Repartizarea sarcinilor fiscale a urmărit, în general, respectarea în mare ăsură a principiului echităţii a justiţiei sociale. Adam Smith subliniază faptul că contribuţia comună trebuie să fie în aceeeaşi măsură repartizată între cetăţeni în funcţie de capacităţile lor contributive. A crea un sistem fiscal pe principiul capacităţii contributive pune probleme foarte complexe, în materie de tehnică fiscală şi pe planul eticii sociale, deoarece trebuie determinată capacitatea contributivă de care depinde impozitul.

       Posibilităţile limitate de personalizare a impozitului asupra cheltuielilor, randamentul scăzut al impozitului asupra capitalului şi dificultăţile de evaluare ale activelor care le corespund le fac impozite mai puţin adaptabile la principiul echităţii. Noţiunea de justiţie fiscală este legată de valori morale, psihologice şi ea variază în funcţie de contextul politic, economic şi social.

          Satisfacerea cerinţelor oricărei societăţi necesită realizarea unor venituri publice. În consecinţă, statul procedează la repartiţia sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane fizice şi juridice. Instrumentul financiar şi juridic prin care se înfăptuieşte această repartiţie îl constituie obligaţia fiscală sub forma impozitelor şi taxelor şi a altor sarcini fiscale specifice fiecărei ţări şi fiecărei etape istorice. 

          Impozitele şi taxele, ca venituri bugetare, au izvorât în prinul rând din necesiattea întreţinerii aparatului de stat. O dată cu creşterea rolului şi funcţiilor statului şi implicarea lui în viaţa economico-socială, veniturile publice au fost folosite şi pentru susţinerea acestor noi misiuni.

           În doctrina fiscală, impozitul este definit ca o obligaţie de natură bănească către bugetul de stat nerambursabilă şi fără contraprestaţie directă din partea statului, stabilită prin lege în sarcina persoanelor fizice şi juridice, care realizează venituri de pe urma bunurilor pe care le dobândesc, le posedă ori le înstrăinează sau a activităţilor pe care le desfăşoară.

        Impozitul este un element component al circuitului economic şi îndeplineşte următoarele funcţii: de formare a fondurilor generale ale societăţii la nivel de stat, unităţi administrativ-teritoriale sau instituţii publice, de redistribuire a unor venituri primare sau derivate pentru satisfacerea unor nevoi sociale; de reglare a unor fenomene economice sau sociale. Statul poate interveni prin pârghiile sale fiscale pentru stimularea interesului de a  investi în anumite domenii sau de a corecta nivelul preţurilor şi tarifelor. Impozitul reprezintă un punct nodal al fiscalităţii, el însoţind în decursul istoriei naşterea şi dezvoltarea statului.

           Impozitul are caracter unilateral ca o consecinţă a suveranităţii statului. El este o instituţie de drept publică fără de care nu se poate concepe existenţa statului, făcând parte organică din el. Pe lângă impozite, taxele sunt o categorie de venituri bugetare (suma de bani percepută în favoarea bugetului) cu o evoluţie multiformă în toate orânduirile de stat, care se realizează ca plăţi datorate de persoanele fizice şi juridice ce beneficiază de anumite servicii sau activităţi prestate de către instituţiile publice, fie pentru circulaţia, fie pentru consumul anumitor bunuri.

        Toate impozitele şi taxele se aplică şi se stablesc numai în baza unei legi. Instituirea impozitelor şi taxelor şi a celorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat de organele puterii centrale prin Parlament şi în unele cazuri de Guvern. Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi juridice care realizează venit dintr-o sursă prevăzută de lege.

        Prin structura sa, prin modul de determinare şi percepere, impozitul constituie un important instrument de care dispune statul pentru orientarea şi modelarea comportamentului investiţionar. În acelaşi timp, impozitul reprezintă pârghia financiară prin care statul are posibilitatea să stimuleze dezvoltarea şi desfăşurarea activităţii economice.

          Impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare. El nu trebuie să contravină unei mai bune administrări economice, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai eficiente, precum şi pentru atingerea unor obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de altă natură.