După cum se ştie, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operaţiune de creditare generând, în mod obligatoriu din punct de vedere contabil, o operaţiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.

        Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor cât şi creditor, datoriile şi împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest sens restrăns, numai anumite operaţiuni de credit semnifică existenţa unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiţie, cât şi ca mod de calcul, poate avea înţelesuri diferite.

         În sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietăţi datorate în exterior de toţi rezidenţii unei ţări.Practic este imposibil de calculat şi apreciat datoria externă a unei ţări în sensul ei cel mai larg, datorită diversităţii care există în domeniul condiţiilor de îndatorare, adică a diversităţii deosebite care există în operaţiunile financiare pe care le efectuează o ţară. Din acest considerent, în mod curent  noţiunea de datorie externă se foloseşte mai ales în sensuri restrănse.

       Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operaţiuni financiare indispensabile ce însoţesc fluxurile materiale; în cadrul operaţiunilor financiare curente intră datoriile uzuale rezultate din rulajul zilnic al activităţii economice externe, precum şi operaţiunile financiare pe termen scurt(o lună, 3 luni, 6 luni sau un an) mai mic de un an de zile intră în această categorie.

        Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este constituit din celelalte condiţii în care sunt obţinute creditele sau împrumuturile externe. Există credite şi împrumuturi obţinute în condiţii precise(dobândă fixă sau stabilită contractual în funcţie de dobânda pieţei financiare de referinţă, perioada de rambursare stabilită contractual, etc.), dar, în acelaşi timp, există şi alte intrări de capital, în special investiţiile directe, care nu au condiţii precise(se pot repatria dintr-o dată, profiturile diferă în funcţie de activitatea economică, etc.). Majoritatea definiţiilor exclud investiţiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donaţiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele şi împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donaţiei pe care îl cuprind, pentru a se obţine cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se includ împrumuturile care au o perioadă de graţie mai mare, de peste 10-15 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăţi în contul serviciului datoriei(rambursare şi dobănzi), deoarece se porneşte de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.

       Al treilea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este natura creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiţii mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor şi creditor, creditele şi împrumuturile externe obţinute din asemenea surse sunt excluse din definirea  şi calculul datoriei externe(de exemplu, creditele obţinute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).

       Un al patrulea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este caracterul debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor ţări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud şi împrumuturile sau creditele obţinute de anumite agenţii publice, astfel că există situaţii în care datoria externă este asimilată numai cu datoria externă a guvernului.

     Definiţia datoriei externe consacrată la nivel internaţional este:“suma totală a pasivelor contractuale utilizate şi neachitate a rezidenţilor faţă de nerezidenţi, şi obligaţia rezidenţilor de a rambursa ratele de capital,cu sau fără dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără ratele de capital”.

        Din cele de mai sus se poate extrage definiţia serviciului datoriei externe, noţiune care înglobează totalitatea plăţilor externe(rate de capital, dobânzi şi comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

   Împrumuturile contractate de rezidenţii unei ţări pot fi clasificate în funcţie de tipul de creditori care le acordă.Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi :

A. Împrumuturi bilaterale(de la guverne străine) între bănci centrale şi organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărţite în:

a. concesionale – împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate, ţărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către agenţiile lor executive 

b. neconcesionale – împrumuturi oficiale ale ţărilor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale

        *Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului.

         Formula după care se calculează gradul de concesionalitate al unui împrumut este următoarea :

         Gradul de concesionalitate (%)= , unde:

VN= valoarea nominală a împrumutului

VA= valoarea actualizată a împrumutului

VA=suma(Rt+It)*(1+i)-n, unde 

I= rata dobânzii pentru împrumut

R= ratele scadente

n= numărul de plăţi de efectuat

i= 10%, reprezentând rata de actualizare

B. Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaţionale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare şi alte organisme internaţionale şi interguvernamentale. Şi acestea pot fi împărţite la rândul lor în concesionale şi neconcesionale  

    Între instituţiile care acordă asistenţă financiară se află şi Fondul Monetar Internaţional. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. El joacă de asemnea un rol vital în renegocierea datoriilor între ţările debitoare şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare.

         Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin :

 Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operaţiune prin care o ţară membră cumpără de la FMI monede ale altor ţări membre, plătind cu propria monedă. 

 Finanţarea compensatorie a fluctuaţiilor încasărilor din export sau a plăţilor pentru import are ca scop sprijinirea ţărilor membre, care au înregistrat dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi, ca urmare a fluctuaţiilor încasărilor din exporturi sau a plăţilor pentru importuri. Această finanţare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.

 Finanţarea stocurilor tampon de materii prime se realizaeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a ţării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de materii prime, obţinând astfel o relativă stabilitate a preţurilor şi a încasărilor din exporturile de produse de bază.

 Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistenţă unei ţări membre(în general, unei ţări cu economie slab dezvoltată), pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi pe o perioadă mai îndelungată.

 Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creaţie în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale şi transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piaţă libere.

Informaţiile specifice referitoare la asistenţa concesională trebuie furnizată de către Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.

A. Creditele de export finanţează achiziţionări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în :

(a) Credite furnizor – reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate.

(b) Credite cumpărător – reprezintă o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i pemite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. 

(c) B. Credite acordate de către bănci :

a. Liniile de finanţare(de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită.  În comerţul internaţional, prin linie de finanţare se înţelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanţării unor livrări la import de maşini, utilaje sau echipamente complexe.

        Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanţare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre ţara importatorului.

b. Creditul “revolving” se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ţine seama de rata dobânzii pe temen scurt. 

c. Cofinanţarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumturi ţărilor membre.

C. Împrumuturi contractate de pe pieţele de capital

 Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă(ex: lansarea de împrumuturi importante pe piaţa eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terţi, de regulă, a unor guverne sau agenţii guvernamentale).

 Finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor.

      Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele reprezintă o investiţie, care dă dreptul deţinătorului lor să obţină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumtul acordat emitentului. 

D.Alte tipuri de credite private

 Factoring-ul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanţele sub formă de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanţelor. 

 Leasing-ul s-a afirmat în ultimile decenii – îndeosebi în SUA şi ţările Europei Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esenţă, leasing-ul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate(societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme(beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.

        Leasing-ul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar.

        Pentru a realiza un management al datoriei eficient, autorităţile trebuie să schiţeze profilul în timp al obligaţiilor legate de serviciul datoriei; ele trebuie să prevadă în mod corect câştigurile din exporturi, veniturile interne şi accesul în viitor la finanţare. Autorităţile trebuie, de asemenea, să monitorizeze potenţialul/posibilităţile de plată anticipată sau de refinanţare a datoriei(the potential for prepaying or refinancing) pentru a profita de noi împrumuturi în condiţii mai bune, să adapteze scadenţele împrumuturilor la veniturile proiectate şi trebuie, de asemenea, să aibă în vedere posibile eşecuri în obţinerea veniturilor din exporturi sau cheltuieli neaşteptate la importuri, pentru a le putea face faţă.Programul de împrumuturi externe contractate de un guvern reprezintă o decizie politico-economică fundamentală. Decizia asupra volumului de credite ce urmează a fi contractat depinde de trei factori:

 nivelul rezervelor valutare ale ţării şi nivelul de performanţă prognozat pentru administrarea acestora;

 nivelul capitalului ce poate fi absorbit în mod eficient de economia debitoare;

 pentru ce volum de noi împrumuturi obligaţiile de serviciu al datoriei astfel create nu crează dificultăţi de acoperire.

        Corelaţia datoriei externe cu principalii indicatori macroeconomici. Indicatori ai datoriei externe

        Teoreticienii economiei de piaţă pornesc în analiza datoriei externe de la aşa-zisa egalitate fundamentală a echilibrului economic general:

Y = C + I + X - M , unde:

Y = produsul intern brut

C = consumul intern(individual şi al statului)

I  = investiţiile brute(productive şi neproductive)

X = exportul

M = importul

Din care derivă egalitatea: X – M = Y - (C + I)

       Din cea de a doua egalitate decurge concluzia că balanţa comercială este deficitară atunci când consumul şi investiţiile interne sunt mai mari decât produsul intern brut.

     În consecinţă, soldul deficitar al balanţei comerciale generează fie direct, fie prin intermediul unui deficit al plăţilor curente, necesitatea de a se apela la credite sau împrumuturi externe, deci contractarea unei datorii externe, ceea ce înseamnă că volumul datoriei externe depinde de diferenţa cu care consumul şi investiţiile interne depăşesc produsul intern brut. Trebuie subliniat că între mărimea datoriei externe şi mărimea diferenţei dintre consumul şi investiţiile interne şi produsul intern brut nu poate fi pus semnul de egalitate; pe de o parte, soldul deficitar al balanţei comerciale nu determină, în mod necesar, o datorie externă de aceeaşi mărime, iar, pe de altă parte, datoria externă poate apărea şi în condiţiile unei balanţe comerciale echilibrate.

     Dacă luăm o altă identitate, larg acceptată pentru economia de piaţă, privind echilibrul circulaţiei interne:

I + X = S + M, unde:

I = investiţii

X = exporturi

S = acumulări

M = importuri

Rezultă egalitatea: X – M = S – I  

        Concluzia :balanţa comercială este deficitară atunci când acumulările interne de capital sunt depăşite de investiţii.

       Din cea de a doua egalitate rezultă că volumul datoriei externe(deficitul comercial) depinde de necesarul suplimentar de capital, care nu poate fi acoperit prin acumulări interne.