Beneficiarii programelor de prevenire a abandonului şi instituţionalizării copilului prin susţinerea familiei cu scopul de a o ajuta să asigure un climat familial adecvat pentru creşterea copiilor sunt acele familii aflate în maximă dificultate psiho-socio-economică. Disfuncţionalităţile acestor familii sunt multiple, astfel:

 La nivelul beneficiarului – deficienţe ale unuia sau mai multor membri ai familiei (şomaj, alcoolism, boli invalidante fizice sau psihice), carenţe educaţional-informaţionale;

 La nivelul mediului beneficiarului – locuinţe improprii, restanţe la plata întreţinerii locuinţei, venituri foarte mici sau absenţa acestora, mediu delictogen, modele culturale improprii;

 La nivelul sistemului de asistenţă socială – imposibilitatea intervenţiei în cazul persoanelor fără domiciliu stabil sau fără acte de identitate, acordarea de ajutoare sociale mici în raport cu nevoile concrete ale familiei, întârziere în acordarea ajutoarelor, limitarea acordării ajutorului numai sub formă de suport material, fără servicii complementare (acompaniere, consiliere, psihoterapie, programe educaţionale etc.);

 La nivel macrosocial – creşterea ratei şomajului, acordarea de alocaţii de stat pentru copii mici în raport cu costurile creşterii şi educaţiei copiilor, creşterea costurilor legate de întreţinerea locuinţei, inflaţia etc.

      Prelucrarea statistică şi analiza psiho-sociologică a disfuncţionalităţilor acestor familii a permis clasificarea beneficiarilor concomitent cu elaborarea strategiei adecvate fiecărui tip în parte şi utilizarea înalt selectivă şi eficientă a resurselor alocate.

        Familii legal constituite – la care dificultatea psiho-socio-economică este determinată de:

 număr mare de copii minori aflaţi în întreţinere;

 nivel redus al veniturilor;

 nivel scăzut de educaţie;

 probleme de sănătate fizică / psihică;

 alcoolism şi violenţă domestică;

 locuinţe improprii, cu chirie, locuinţe grefate de datorii sau absenţa locuinţei, familia fiind tolerată la diverse persoane particulare sau rude;

 copii fără documente de identitate, care nu puteau deci beneficia de protecţia socială prevăzută prin lege;

 copii cu abandon şcolar, care nu beneficiau de alocaţia de stat;

 familii care trăiesc într-un mediu delictogen: cartiere sărace, în preajma “bandelor” de cartier etc.

 

Familii monoparentale – ca urmare a decesului unui părinte, a divorţului sau a abandonului familial de către unul dintre soţi. Aceste familii se caracterizează prin: 

 Probleme economice;

 Control parental insuficient / inadecvat;

 Condiţii favorabile situaţiilor de abuz – în cazul relaţiilor de concubinaj, în care noul partener nu acceptă / exploatează copiii părintelui rămas singur.

 

       În general familiile monoparentale sunt constituite din mame singure, gradul de dificultate fiind accentuat de veniturile în general mai mici pe care le obţin femeile, de absenţa îndelungată de acasă a mamei, de transformarea copiilor în persoane aducătoare de venituri sau investite cu responsabilităţi peste nivelul lor de dezvoltare psiho-somatică.

 Familii nelegal constituite – în care partenerii cuplului întreţin relaţii de concubinaj, de lungă durată. Adesea în aceste familii există copii din căsătorii anterioare ale partenerilor de cuplu şi copii rezultaţi din relaţia de concubinaj. În foarte mult situaţii se identifică nereguli privind declararea paternităţii copiilor, aceştia purtând numele soţului mamei, ceea ce generează ambiguitate şi dificultăţi în exercitarea drepturilor şi responsabilităţilor părinteşti ale tatălui de drept. Se identifică şi disfuncţionalităţi în relaţionarea cu copiii determinate de nerecunoaşterea autorităţii pe care partenerul părintelui ar încerca să o exercite asupra copiilor rezultaţi din căsătoriile / relaţiile anterioare

 Familii constituite din bunici şi nepoţi – sunt situaţii particulare în care, ca urmare a decesului părinţilor, a bolilor – în special psihice – ale acestora, detenţiei unuia sau ambilor părinţi, ori pur şi simplu a abandonului familial, bunicii au preluat responsabilităţile creşterii şi educării nepoţilor. Veniturile foarte mici obţinute doar din pensie, starea de sănătate precară, determinată de vârstă, precum şi resursele energetice şi psihice diminuate ale acestora fac dificilă îndeplinirea sarcinii de părinte ale aceste categorii de copii.

 Familiile de plasament – familii din comunitate sau membrii ai familiei lărgite, care au luat în plasament copii ai căror părinţi, din diferite motive, nu le pot asigura îngrijirea şi supravegherea.

      Dintre familiile aflate în dificultate socio-economică se constituie beneficiarii programelor de ajutor. Acestea solicită sprijin, fie la îndrumarea autorităţilor legale (DPC-uri, primării, Direcţii de Muncă, şcoli etc.), fie ca urmare a informaţiilor pe care ei le-au obţinut pe diferite căi de la ONG-uri, persoane particulare, mass - media.

Strategia de acordare a ajutorului este una diferenţiată şi ia în considerare toate aspectele caracteristice ale fiecărei categorii de beneficiari.

     Intervenţia socio-educativă este un ansamblu de acţiuni finanţate, organizate şi desfăşurate de societate şi puse în funcţiune de profesionişti pentru a ajuta, a susţine şi consilia părinţii în ameliorarea potenţialului lor de îngrijire a copilului, de a fi capabili să îşi mobilizeze toate resursele care pot contribui la dezvoltarea psiho-socială a copilului în condiţii naturale, normale.

    Metodologia de intervenţie reprezintă întregul sistem de mijloace, tehnici, procedee, forme şi căi de acţiune sau intervenţie în mediul socio-cultural, economic sau / şi afectiv al cazului respectiv.

Intervenţia se face în cadrul unor programe, este pregătită riguros şi derulată în mai multe etape.

        Evaluarea iniţială  a cazului. Aceasta  se referă la investigarea prin metode specifice - ecomap, analiza câmpului de forţe şi ancheta socială – a situaţiei în care se afla clientul la momentul preluării cazului de către asistentul social. Se vor analiza resursele clientului şi cele ale mediului său social, nevoile clientului, disfuncţiile care apar şi cauzele care le generează precum şi ariile de intervenţie imediată şi pe termen lung în beneficiul clientului. În această etapa se realizează următoarele activităţi obligatorii:

 Identificarea nevoilor beneficiarilor şi stabilirea populaţiei ţintă;

 Culegerea informaţiilor relevante

 Organizarea informaţiei

 Evaluarea de tip unitar a situaţiei clientului 

 Identificarea problemei 

 Elaborarea proiectului de intervenţie care urmează a fi derulat (obiective, activităţile şi calendarul acestora, bugetul, personalul implicat, partenerii etc.);

 Încheierea unui contract cu clientul (sau familia)

 Obţinerea finanţării / evaluarea resurselor materiale, financiare şi umane.

     Proiectul de intervenţie trebuie să cuprindă o analiză post-beneficiu în evaluarea activităţilor anticipate, modul de utilizare a resurselor, dimensiunea ajutorului acordat, impactul pe care iniţiatorii apreciază că îl va avea programul propus asupra beneficiarilor direcţi şi indirecţi. Elaborarea proiectelor şi aplicarea acestora pentru obţinerea finanţării se realizează în funcţie de sesiunile de finanţare pe care diferite organisme naţionale şi internaţionale le lansează, împreună cu metodologia specifică fiecărui tip de finanţare, datele licitaţiei, calendarul etc. cuprinse în diferite publicaţii de specialitate.

 Directă – în cadrul activităţilor derulate  în centre de plasament, şcoli, stradă, spitale;

 Indirectă:

 Prin referirea beneficiarului spre serviciile sociale ale programului de către instituţii ale autorităţii locale / centrale sau ale unor ONG-uri;

 Prin programele de promovare a serviciilor oferite de organizaţii (mass-media, materiale publicitare).

 Criteriile stabilite de fiecare organizaţie în parte:

 Plafonul minim al veniturilor;

 Număr de copii;

 Problemele de sănătate;

 Gradul de handicap – dacă este cazul – etc.

 Resursele financiare, materiale şi umane ale serviciului social.

       Dacă au fost întrunite criteriile de selecţie stabilite în cadrul programului de sprijin, beneficiarul este acceptat şi se trece la următoarea etapă, aceea a intervenţiei socio-educative, a cărei durată şi complexitate este stabilită de echipa asistenţială şi beneficiar şi specificată în strategia de intervenţie.

      Experienţa practică în programele de ajutor destinate populaţiilor defavorizate sau vulnerabile a demonstrat că eficienţa activităţilor întreprinse în acest sens creşte în raport cu gradul de implicare şi participare a beneficiarului la organizarea şi realizarea lor.

    Orice relaţie de ajutor debutează cu o fază de întâlnire în care beneficiarul şi profesionistul se prezintă reciproc; profesionistul, sau echipa de profesionişti sociali îşi prezintă propria identitate, propune un parteneriat cu beneficiarul şi-i prezintă modalităţile de intervenţie pe care le oferă programul, condiţiile în care este primit ajutorul, drepturi şi obligaţii ale partenerilor, în deplin respect faţă de beneficiar.

        Este importantă obţinerea consimţământului informat al beneficiarului şi implicarea acestuia în derularea intervenţiei.

     Cele mai multe organizaţii încheie cu beneficiarii adulţi contracte / convenţii de parteneriat în care sunt precizate toate aspectele relaţiei, contract care este menit să-l securizeze pe beneficiar şi care să reglementeze termenii relaţiei dintre organizaţie şi beneficiar.

 Interviul (discuţii libere) – deopotrivă mijloc de comunicare, metodă de cunoaştere şi intervenţie; Se utilizează în special interviul non-directiv, care permite beneficiarului să ofere informaţii referitoare la mediul său de viaţă, problemele pe care le are, experienţele trăite.

 Istoria individului – istorisirea propriei vieţi de către o persoană, nu numai din perspectiva percepţiei de sine ci şi din perspectiva documentelor personale:

 De identitate;

 De studii;

 Documente şi certificate medicale;

 Acte de proprietate;

 Adeverinţa de venit.

 

        Ancheta socială – Este o metodă de cercetare ce include tehnici, procedee şi instrumente proprii asistentului social, prin care sunt culese informaţiile necesare evaluării şi diagnosticării familiei.

      În acest sens are loc vizita la domiciliu, la locul de muncă sau sunt contactate diferite instituţii relevante pentru beneficiar (şcoală, unităţi medicale etc.). Împreună cu alte instrumente de evaluare (interviul, observaţia, evaluarea psihologică şi medicală) stabileşte nevoile şi permite ierarhizarea dificultăţilor cu care se confruntă familia şi pe care se structurează formularea priorităţilor în intervenţia socio-educativă.

        Se recomandă ca o parte din interviuri sa se realizeze in echipa de către un asistent social şi un psiholog sau un alt membru al echipei pluridisciplinare.

        Modelul de ancheta sociala (vezi anexa) recomandat în materialul de faţă este unul orientativ.  Asistentul social este încurajat să completeze evaluarea sa cu orice alte aspecte din aria sa de competenţă pe care le consideră relevante pentru rezolvarea cazului.

 Date de identificare – numele, vârsta, domiciliul beneficiarului;

 Date despre membrii familiei – numele, prenumele, vârsta, nivel de instruire, pregătire profesională, loc de muncă, relaţiile cu colegii de muncă, starea de sănătate precum şi antecedentele penale şi viciile (dacă este cazul) pentru fiecare membru al familiei;

 Relaţiile cu  familia extinsă – Genograma

Întocmirea genogramei  reprezintă pentru asistentul social şi membrii familiei o oportunitate de a colabora şi de a explora care sunt sentimentele membrilor unei familii faţa de evenimente din trecut. Este totodată o posibilitate pentru asistentul social de a observa cum interacţionează membrii familiei între ei. În general, este bine ca genograma să acopere cel puţin trei generaţii.

 Descrierea locuinţei – tipul de proprietate, mărimea, dotările, starea de igienă şi gradul de securizare, aparatura electro-casnică;

 Bugetul familiei – atât nivelul, tipul şi frecvenţa veniturilor, cât şi nivelul, tipul şi frecvenţa cheltuielilor, care se sortează pe categorii:

 

 Pentru asigurarea hranei;

 Pentru întreţinerea locuinţei (chirie, întreţinere, energie electrică etc.);

 Alte categorii de cheltuieli (şcolarizare, sănătate etc.).

 

 Relaţiile în comunitate, – relaţiile cu vecinii (frecvenţa şi tipul contactelor), participare la viaţa comunităţii, integrarea în comunitate.

 Identificarea problemei clientului (nevoi generale si nevoi specifice)

 Concluzii si propuneri

 Planul de acţiune

    Intervenţia în vederea susţinerii şi dezvoltării capacităţilor parentale deficitare presupune existenţa unui parteneriat între echipa asistenţială multidisciplinară şi familie (beneficiar), iar serviciile oferite în cadrul proiectului trebuie integrate în sistemul de servicii de asistenţă socială.

        Planificarea intervenţiei se realizează după analiza şi evaluarea de către echipa de profesionişti a fiecărui caz în parte.

Evaluările făcute de echipă sunt discuţii de specialitate care conduc la un consens asupra posibilităţilor concrete de rezolvare a cazului.

      Planul de intervenţie individualizat este document scris elaborat de către asistentul social împreună cu clientul, în care se stabilesc punctual, cu claritate obiectivele specifice (încadrate în timp) din ariile de intervenţie selectate (abilităţi parentale, stare de sănătate, loc de muncă, relaţii sociale, etc.).

      Ariile de intervenţie se identifică de către asistentul social, cu participarea directă a clientului, cu ocazia elaborării anchetei sociale şi diagramei relaţiilor sociale individuale (ecomap). Planul este semnat de către asistentul social şi de către client.

 Descrierea beneficiarului;

 Listarea şi ierarhizarea elementelor de dificultate psiho-socio-economică a familiei;

 Scopurile şi obiectivele concrete care trebuie atinse prin intermediul ajutorului acordat;

 Stabilirea formei de ajutor cea mai potrivită fiecărui caz sau aspect al familiei în parte;

 Eşalonarea în timp a intervenţiei şi precizarea duratei fiecărui tip de ajutor (financiar, material, consiliere, educaţie etc.);

 Precizarea drepturilor şi responsabilităţilor membrilor echipei asistenţiale şi cele ale familiei. Acestea sunt cuprinse în contractul stabilit între beneficiar şi responsabilul programului de ajutor.

      Contractul cu clientul (familia) este un document scris încheiat între client şi instituţia / organizaţia care oferă serviciile de care acesta beneficiază.  

      Contractul cu clientul prevede cu claritate care este scopul sau, responsabilităţile părţilor implicate (client, asistent social, etc.) precum şi obiectivele şi activităţile încadrate în timp şi înregistrate în planul individual de intervenţie. Contractul stabileşte şi perioada de valabilitate, unele clauze comune, condiţii de modificare sau reziliere şi semnăturile părţilor implicate.