În calitatea sa de ştiinţă pedagogică fundamentală, teoria generală a educaţiei defineşte şi analizează următoarele concepte de bază: educaţia, sistemul de educaţie, finalităţile educaţiei, schimbarea în educaţie, ştiinţele educaţiei sau ştiinţele pedagogice. 

Perspectiva propusă are în vedere depăşirea tendinţei de reducere a teoriei educaţiei doar la conţinuturile generale ale educaţiei, numite şi laturi sau dimensiuni ale educaţiei – vezi educaţia: morală, intelectuală, tehnologică, estetică, fizică. Această tendinţă, proprie pedagogiei tradiţionale (bazată pe  valorile unui model formal de abordare a educaţiei – de aici şi numele de teoria formală a educaţiei) poate fi depăşită prin aprofundarea domeniului de cercetare al educaţiei la nivelul unui model de analiză axiologic, explicativ, practic (vezi Dictionnaire actuel de l’éducation, 1993, pag.1357-1363). 

Ca model axiologic, teoria educaţiei studiază valorile de maximă generalitate implicate în activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii: paradigmele educaţiei, funcţiile educaţiei, finalităţile educaţiei, sistemul de educaţie, managementul educaţiei.

Ca model explicativ, teoria educaţiei studiază principalele linii de acţiune delimitate la nivel de sistem şi de proces: educaţia permanentă, autoeducaţia, valorificarea deplină a educabilităţii, proiectarea curriculară a educaţiei.

Ca model practic, teoria educaţiei studiază principiile generale de organizare a activităţii de educaţie şi de instruire la nivelul procesului de învăţământ (vezi relaţia de continuitate dintre: teoria educaţiei – teoria instruirii/didactica generală – metodica specialităţii/didactica aplicată) – vezi Cristea, Sorin, Dicţionar de pedagogie, 2000, pag. 365-366.

Pentru a putea aborda, în mod competent şi eficient, problemele fundamentale ale educaţiei, în condiţii metodologice specifice învăţământului deschis la distanţă (IDD), partea I a cursului – intitulată Teoria generală a educaţiei – va fi structurată la nivelul următoarelor 6 module de studii: 1) – modulul de bază – EDUCAŢIA; 2) DIRECŢIILE GENERALE DE EVOLUŢIE A EDUCAŢIEI; 3) SISTEMUL DE EDUCAŢIE; 4) FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI; 5) SCHIMBAREA ÎN EDUCAŢIE; 6) ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI.

Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (ştiinţelor pedagogice sau ştiinţelor educaţiei) care vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane, realizabilă prin corelaţia educator – educat, într-un context deschis. 

Datorită complexităţii, profunzimii şi amplitudinii sale, educaţia este studiată şi de alte ştiinţe socioumane înrudite cu pedagogia (filozofia, psihologia, sociologia, politologia, antropologia…) Acestea o fac însă dintr-o perspectivă tangenţială - situată, de regulă, la nivelul câmpului psihosocial care înconjură acţiunea educaţională (vezi structura acţiunii educaţionale) – sau particulară, situată, de regulă, doar la nivelul unei anumite funcţii a educaţiei (uneori la nivelul unei funcţii derivate / vezi funcţiile educaţiei) sau doar la nivelul unui anumit element al structurii acţiunii educaţionale.

Pedagogia studiază dimensiunea profundă a educaţiei care vizează funcţionalitatea şi structura specifică a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii proiectată şi realizată la nivelul corelaţiei dintre subiectul şi obiectul educaţiei, dintre cel care educă şi cel care este educat. Avem în vedere funcţiile generale ale educaţiei – în raport de care sunt propuse finalităţile educaţiei – şi structura generală a educaţiei care se regăseşte, în mod obiectiv la nivelul oricărei acţiuni cu finalitate pedagogică (numită şi acţiune educaţională). 

Explicarea şi înţelegerea funcţionalităţii şi a structurii specifice activităţii de educaţie (vezi funcţiile generale ale educaţiei şi structura generală a educaţiei) asigură premisa abordării eficiente a problematicii: conţinuturilor generale ale educaţiei – formelor generale ale educaţiei - direcţiilor generale de evoluţie a educaţiei. 

Funcţiile generale ale educaţiei reprezintă consecinţele sociale cele mai importante ale activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii angajate în mod intenţionat sau neintenţionat prin intermediul unor acţiuni organizat şi / sau a unor influenţe spontane. Aceste funcţii intervin, în mod obiectiv, la nivelul oricărei activităţi de educaţie sau instruire desfăşurată în cadrul sistemului şi al procesului de învăţământ, inclusiv prin preluarea unor influenţe pedagogice provenite din direcţia mediului natural şi social înconjurător, a câmpului psihosocial înconjurător.

     Analiza funcţiilor educaţiei presupune elaborarea unui model ierarhic aplicabil în contextul sistemului social global. Taxonomia rezultată asigură astfel evidenţierea a două categorii de funcţii: 1) funcţiile generale, care include: funcţia centrală sau funcţia fundamentală a educaţiei şi funcţiile principale ale educaţiei; 2) funcţiile derivate care sunt subordonate funcţiilor generale ale educaţiei. 

Funcţiile generale ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele şi proprietăţile celei mai importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul oricărei acţiuni educaţionale. Ele au un caracter stabil, anumite modificări intervenind doar la nivelul ordonării priorităţilor în cazul funcţiilor principale ale educaţiei, subordonate în ansamblul lor funcţiei centrale sau fundamentale a educaţiei – formarea-dezvoltarea personalităţii umane.

Funcţiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un caracter instabil, cunoscând anumite variaţii şi particularizări în raport de contextul în care are loc activitatea de educaţie în cadrul unui sistem şi proces de învăţământ determinat din punct de vedere social-istoric.

1) Funcţia centrală / fundamentală a educaţiei – funcţie de maximă generalitate - vizează formarea-dezvoltarea personalităţii în vederea integrării sociale a acesteia (care la modul ideal poate fi permanentă şi optimă);

2) Funcţiile principale ale educaţiei – funcţii cu caracter general – implicate direct în asigurarea realizării efective a funcţiei centrale / fundamentale a educaţiei:

a) Funcţia culturală a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin inter-mediul valorilor spirituale preluate pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane (ştiinţă, tehnologie, artă, economie, filosofie, morală, politică, religie etc.) în raport cu particularităţile fiecărei vârste şcolare şi psihologice – această funcţie angajează integrarea socială a personalităţii prin transmiterea, însuşirea, interiorizarea şi aplicarea valorilor culturale generale, de profil şi de specialitate;

b) Funcţia politică / civică  a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul valorilor civice care reglementează raporturile acesteia cu lumea şi cu sine în condiţii proprii fiecărei vârste şcolare şi psihologice – vizează integrarea omului în societate în calitate de cetăţean, integrat în viaţa comunităţii (familiei, comunităţii socio-profesionale, comunităţii politice, comunităţii religioase, comunităţii rurale-urbane; comunităţii locale, teritoriale, naţionale etc.);

c) Funcţia economică a educaţiei: formarea-dezvoltarea personalităţii prin intermediul valorilor tehnologice, aplicative, care vizează capacitatea acesteia de realizare a unor activităţi socialmente utile în diferite contexte sociale, într-o perspectivă imediată şi pe termen mediu şi lung – urmăreşte integrarea omului în societate în cadrul unei activităţi cu valoare socioeconomică pentru el şi pentru comunitate.

• contribuţiei prioritare a valorilor culturale la realizarea activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii în vederea integrării sale sociale optime;

• contribuţiei determinante a valorilor culturale la realizarea calitativă a celorlalte două funcţii principale ale educaţiei: funcţia politică (realizabilă prin cultură politică / altfel înregistrăm tendinţa negativă, de politizare a educaţiei) funcţia economică (realizabilă prin cultură economică / altfel înregistrăm tendinţa negativă, de politehnizare a educaţiei);

• contribuţiei esenţiale a valorilor culturale la proiectarea funcţiilor principale ale educaţiei (culturală – politică - economică) şi în implicarea acestora în realizarea adecvată a funcţiilor derivate (vezi 3).

3) Funcţiile derivate sunt subordonate funcţiilor principale – ca exemple semnificative avansăm următoarele variante, aflate în schimbare în raport de contextul social-istoric şi de particularităţile fiecărui sistem de educaţie :

a) funcţia de informare, funcţia de culturalizare, funcţia  de asistenţă psihologică (subordonate funcţiei culturale);

b) funcţia de protecţie socială, funcţia de propagandă/ideologizare (subordonate funcţiei politice);

c) funcţia de specializare, funcţia de profesionalizare, funcţia de asistenţă socială (subordonate funcţiei economice).

Structura generală a activităţii de educaţie corespunde funcţiilor generale ale educaţiei angajând, la nivel de acţiune, corelaţia formativă existentă între subiectul educaţiei (un educator individual sau / şi colectiv) şi obiectul educaţiei (cel educat, care, de asemenea, poate fi individual sau colectiv).

Subiectul educaţiei - părinţii, profesorii, agenţii sociali, instituţiile mass-media specializate în educaţie etc. – este cel care proiectează, realizează şi dezvoltă acţiunea educaţiei, cu finalitate pedagogică  (numită şi acţiune educaţională), în calitate de iniţiator şi emiţător al mesajului educaţional, calitate conferită de statutul sau social şi de diferitele roluri rezultate în consecinţă (instructor, consilier, prieten, colaborator etc.).

Obiectul educaţiei este cel care preia mesajul educaţional în calitate de receptor, calitate conferită de statutul său social iniţial – copil, elev, student, (tele)spectator etc. – deschis în direcţia transformării sale, în timp,  din obiect în subiect al educaţiei / al propriei sale formări. Poziţia de obiect vizează statutul ontologic al personalităţii elevului etc., care solicită parcurgerea anumitor programe de educaţie / instruire, prin valorificarea rolului său de subiect epistemic activ, angajat în realizarea obiectivelor educaţiei /instruirii, proiectate la nivel de sistemului  şi al procesului de învăţământ. 

Structura acţiunii educaţionale presupune analiza corelaţiei funcţionale, cu valoare formativă explicită şi implicită, existentă între subiectul şi obiectul educaţiei, analiză realizabilă la nivelul unui model teoretic (vezi Nicola, Ioan, 1996;  Cristea, Sorin, 2000).

Subiectul educaţiei elaborează proiectul pedagogic de tip curricular (care include obiective-conţinuturi-metode-tehnici de evaluare; cu accent central pe obiective, în vederea realizării unor raporturi optime între: obiective-conţinuturi-metode-evaluare) în funcţie de finalităţile macrostructurale (idealul educaţiei - scopurile educaţiei) stabilite, în termeni de politică a educaţiei, la nivelul sistemului de educaţie / învăţământ.

Mesajul educaţional presupune selecţionarea informaţiilor cu valoare formativă optimă (vezi alegerea informaţiilor care stimulează prioritar gândirea în raport cu memoria sau motivaţia internă pentru învăţare în raport cu motivaţia externă pentru învăţare). Comunicarea pedagogică a mesajului educaţional implică realizarea unui repertoriu comun între subiect şi obiect. Subiectivizarea (S) consemnează momentul în care obiectul educaţiei (elevul) asigură conştientizarea mesajului educaţional. Acest moment permite obiectului educaţiei realizarea unui comportament de răspuns dirijat de subiectul educaţiei (urmare a strategiilor de dirijare a educaţiei / instruirii propuse de subiect / profesor).

Evaluarea comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei permite subiectului educaţiei (profesorului) elaborarea unui mecanism de conexiune inversă externă. Acest mecanism vizează perfecţionarea acţiunii realizabilă la nivelul: proiectului pedagogic curricular - mesajului educaţional - repertoriului comun - strategiilor de declanşare / stimulare a comportamentului de răspuns al obiectului educaţiei. 

Perfecţionarea continuă a acţiunilor educaţionale, proiectate în condiţii optime de-a lungul ciclului de formare de bază, situat  între vârsta de 6-16 ani, creează premisa realizării saltului de la educaţie la autoeducaţie, pe parcursul următoarelor etape: 

- formarea capacităţii obiectului educaţiei de autoevaluare a propriului său comportament de răspuns pe baza elaborării unor circuite de conexiune inversă internă şi a unor strategii de autodirijare a educaţiei / instruirii (vezi comportamentul de răspuns autodirijat); 

- valorificarea comportamentului de răspuns autodirijat;

- structurarea capacităţii obiectului educaţiei de autoproiectare pedagogică a acţiunii de (auto)formare-(auto)dezvoltare a propriei sale personalităţi; 

- transformarea obiectului educaţiei în subiect al propriei sale formări.

Realizarea efectivă a acţiunii educaţionale depinde în acelaşi timp de influenţele şi presiunile, pozitive şi / sau negative, exercitate continuu din interiorul activităţii (vezi ambianţa educaţională reliefată prin calitatea spaţiului educaţiei, a timpului educaţiei şi a stilului educaţiei – vezi stilul: democratic, autoritar sau permisiv) şi din exteriorul activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane (vezi sistemul social, sistemul de educaţie / învăţământ; vezi câmpul psihosocial care înconjură acţiunea educaţională).

Conţinuturile generale ale educaţiei reprezintă ansamblul valorilor pedagogice fundamentale (bine, adevăr, adevăr aplicat / util, frumos, sănătate) care conferă activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane un cadru dimensional stabil, realizat / realizabil, în mod special, la nivelul sistemului  şi al procesului de învăţământ.  Acest cadru dimensional  stabil, dezvoltat în funcţie de valorile pedagogice fundamentale evocate, vizează următoarele cinci conţinuturi generale ale educaţiei, prezente, în mod obiectiv, la nivelul oricărei activităţii de educaţie / instruire: a) educaţia morală; b) educaţia intelectuală; c) educaţia tehnologică (aplicativă); d) educaţia estetică; e) educaţia fizică.

a) Educaţia morală  reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii realizabilă prin intermediul valorilor etice care concentrează toate dimensiunile binelui moral. Educaţia morală are ca obiectiv fundamental formarea-dezvoltarea conştiinţei morale care vizează optimizarea raporturilor omului cu lumea şi cu sine. Acest obiectiv pedagogic fundamental este realizabil la nivel: teoretic (noţiuni-sentimente-stări volitive; norme-convingeri morale) şi aplicativ (obişnuinţe-atitudini morale; comportament moral, conduită morală), prin intermediul unor conţinuturi specifice (de ordin civic, juridic, religios etc.) şi a unor metode specifice (povestirea, conversaţia, explicaţia, exerciţiul, exemplul, aprobarea, dezaprobarea, analiza de caz etc. – cu semnificaţie morală).

b) Educaţia intelectuală reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii "prin ştiinţă şi pentru ştiinţă", respectiv prin intermediul valorilor ştiinţei (rigoare, precizie, ordine, obiectivitate, legitate etc.). Educaţia intelectuală are ca obiectiv fundamental formarea-dezvoltarea conştiinţei ştiinţifice realizabilă prin dobândirea unor cunoştinţe, capacităţi şi atitudini cognitive, generale şi specifice, cu o largă susţinere afectivă, motivaţională, caracterială. Educaţia intelectuală are un rol fundamental în cadrul oricărei activităţi de formare-dezvoltare a personalităţi, constituind o premisă calitativă absolut necesară pentru realizarea celorlalte dimensiuni ale educaţiei – educaţia: morală, tehnologică, estetică. Aceasta nu înseamnă însă nici suprapunerea educaţiei intelectuale peste celelalte dimensiuni ale educaţiei şi nici neglijarea sau diminuarea importanţei acestora în cadrul oricărei activităţi cu finalitate pedagogică realizabilă, îndeosebi,  la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ. 

c) Educaţia tehnologică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin intermediul valorilor ştiinţei aplicate, exprimate în termeni de utilitate, productivitate, eficienţă. Această activitate angajează capacitatea personalităţii umane de aplicare a ştiinţei în toate domeniile vieţii sociale, în general, în producţie în mod special, cu implicaţii directe în procesul de orientare şcolară, profesională şi socială. Educaţia tehnologică vizează formarea conştiinţei tehnologice, realizabilă în plan teoretic, prin însuşirea paradigmelor ştiinţei (care constituie modele exemplare de aplicare a teoriei, recunoscute la scară socială într-o etapă istorică determinată) şi în plan practic, prin toate abilităţile aplicative cultivate în mediul şcolar şi extraşcolar, finalizate în cadrul procesului de orientare şi integrare şcolară, profesională şi socială a obiectului educaţiei (elev, student, absolvent calificat într-un anumit domeniu de activitate supus unei permanente acţiuni de perfecţionare profesională etc.).

d) Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane prin intermediul valorilor generale ale frumosului existent  în natură, societate, artă. Educaţia estetică nu se reduce deci la educaţia artistică, a cărei calitate de exemplaritate este valorificată la maximum în toate contextele şi situaţiile pedagogice posibile, mai ales în cadrul procesului de învăţământ. Obiectivul fundamental al educaţiei estetice vizează formarea conştiinţei estetice, realizabilă în plan teoretic (vezi cunoştinţele estetice necesare) şi în plan practic (vezi capacităţile estetice necesare). Procesul declanşat solicită obiectului educaţiei receptarea, evaluarea,  şi crearea unor valori ale frumosului prezente în natură, în societate, în artă, din artă. În toate mediile existenţei sale, personalitatea umană are manifestări estetice semnificative care presupun receptarea valorilor estetice, trăirea şi interiorizarea lor, evaluarea şi chiar crearea lor la diferite niveluri şi stadii de exigenţă şi de aplicabilitate.

e) Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii prin intermediul valorilor sănătăţii umane. Educaţia fizică urmăreşte formarea conştiinţei fizice, realizabilă prin dobândirea şi practica unei anumite culturi medicale, igienico-sanitare, sportive. Avem în vedere faptul că educaţia fizică angajează valorificarea deplină a potenţialului fiziologic şi psihologic al omului în "condiţii igienico-sanitare" specifice societăţii moderne, care solicită "o minte sănătoasă într-un corp sănătos". În această accepţie, educaţia fizică poate fi definită, mai exact, ca educaţie psihofizică, aflată în strânsă legătură şi interdependenţă cu toate celelalte dimensiuni ale educaţiei, cu educaţia morală (vezi resursele morale ale sportului), cu educaţia intelectuală (vezi rolul stimulativ al exerciţiului fizic şi necesitatea îmbinării lui cu exerciţiul intelectual), cu educaţia tehnologică (vezi cerinţele fizice, fiziologice şi psihologice implicate în exercitarea oricărei profesii), cu educaţia estetică (vezi efectele estetice ale practicării exerciţiului sportiv). 

Aceste conţinuturi generale ale educaţiei reflectă liniile constante de evoluţie a personalităţii umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei societăţi şi comunităţi, în mod special. Ele au un caracter:

 - obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a personalităţii;

- dinamic, determinat de corelaţia pedagogică existentă între "latura informativă" şi "latura formativă" a educaţiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice;

- integral, unitar, determinat de interdependenţa existentă între educaţia intelectuală-morală-tehnologică-estetică-fizică;

- deschis, determinat de apariţia periodică a unor "noi conţinuturi", de genul celor instituite în ultimele decenii la nivel de UNESCO: educaţia ecologică, educaţia demografică, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru tehnologie şi progres, educaţia faţă de mass-media, educaţia sanitară modernă, educaţia casnică modernă (vezi Văideanu, George, 1996, pag.65-68).

 

"Noile educaţii" sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educaţiei, în funcţie de particularităţile acestora dar şi de "ciclurile vieţii" şi de condiţiile specifice fiecărui sistem educaţional / de învăţământ (de exemplu, educaţia ecologică poate fi integrată la nivelul educaţiei morale / în învăţământul primar; educaţiei intelectuale / în învăţământul liceal; educaţiei tehnologice / în învăţământul profesional etc.).

Integrarea "noilor educaţii" în programele şcolare este realizată / realizabilă pe baza a patru demersuri de proiectare a conţinutului instruirii:

- demersul infuzional - abordarea problematicii "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare (de exemplu, problematica educaţiei ecologice este abordată simultan la nivelul biologiei, chimiei, geografiei, fizicii etc. dar şi la nivelul educaţiei: intelectuale - morale - tehnologice - estetice – fizice / igienico-sanitare);

- demersul modular - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare, integrate la nivelul unor trepte şcolare dar şi la nivelul unor dimensiuni ale educaţiei (de exemplu, educaţia ecologică abordată ca "modul" în cadrul biologiei, în învăţământul liceal, cu obiective specifice dimensiunii educaţiei intelectuale);

- demersul disciplinar - abordarea "noilor educaţii" în cadrul unor discipline şcolare distincte (de exemplu, educaţia ecologică apare ca disciplină şcolară integrată în planul de învăţământ, cu obiective instituţionalizate la nivelul programelor şcolare);

- demersul transdisciplinar - abordarea "noilor educaţii" la nivelul unor "sinteze ştiinţifice" propuse anual sau trimestrial/semestrial de "echipe de profesori" (de exemplu, abordarea problemelor globale ale educaţiei ecologice din perspectiva unei echipe formată din profesori de biologie, chimie, fizică, geografie, economie, sociologie, filosofie etc., în cadrul unor lecţii de sinteză, seminarii etice, dezbateri tematice, concursuri şcolare etc.).