Festinger (1957) a definit cogniţiile în termeni foarte generali: “cunoştinţe, opinii sau convingeri asupra mediului, a propriei persoane sau a propriului comportament”. Pentru Festinger, cogniţiile trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numeşte implicaţie psihologică. Se vorbeşte de relaţie de disonanţă dacă a doua cogniţie se opune celei determinate în mod normal de implicarea psihologică a celei dintâi. De exemplu: “nu este bine să furi” şi “am furat”. Festinger este de părere că cineva care are în universul său cognitiv două cogniţii ce nu sunt în acord (disonanţă), nu va menţine acest dezacord, ci va încerca să-l reducă, modificând una dintre cogniţii în sensul unei mai bune potriviri cu cealaltă (reducerea disonanţei). Astfel, un individ, care are în universul său cognitiv, simultan, cogniţiile “nu este bine să furi” şi “am furat”, va reduce norma la comportament.