Psihologia judiciară este ştiinţa care reprezintă îmbinarea între psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specială de activitate umană. Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată (Bogdan & colab., 1983). Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar. 

    Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant     include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

    În plan teoretico-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigare a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

    Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia juridică îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

    Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat şi preocupă omenirea de foarte multă vreme. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate şi importanţă, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-I astfel buna sa funcţionalitate.

    Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.

Studiul cauzalităţii actului infracţional este interesat în primul rând de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

De-a lungul timpului au apărut o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.     Problemele pe care încearcă să le soluţioneze aceste teorii sunt cât se poate de fireşti. Etiologia comportamentului infracţional se poate situa în personalitatea infractorului, în situaţia preinfracţională sau în îmbinarea celor două (Gassin, 1990). Au fost elaborate, de asemenea, diferite clasificări ale factorilor care favorizează un anumit gen de infracţiune şi au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

    În contextul unei amplificări a cercetării ştiinţifice în toate domeniile, caracterul uman şi social al infracţiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului şi a comportamentului infracţional devenind inevitabilă.        

    Actul infracţional, ca orice al tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate criminală. Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional. 

    Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând cu cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi  volitiv, susţinute de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, a incapacităţii de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.

    Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei. În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund  întreaga personalitate a acestuia. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri informaţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992).

Abstract …………………………………………………………………...3

Introducere ……………………………………………………………….4

Capitolul 1

Fundamentare teoretică

1.1. Psihologia judiciară şi comportamentul infracţional……………...6

1.2. Ce înseamnă penitenciar pentru un psiholog………………………9

1.3. Scurt istoric al teoriei cognitive……………………………………11

1.4. Teoria disonanţei cognitive………………………………………...11 

1.4.1. Probleme puse de teoria lui Festinger……………………...13

1.4.2. Empirismul teoriei lui Festinger……………………………13

                   1.4.3. Teorii alternative…………………………………………….15

1.4.4. Interpretări alternative ale teoriei disonanţei……………..17

1.4.5. Modele ale disonanţei şi apartenenţe sociale……………....20

1.4.6. Observaţii asupra evoluţiei teoriei disonanţei……………. 23

1.4.7. Formulări matematice ale teoriei disonanţei……………...25

1.5. Teoria psihanalitică………………………………………………..26

1.6. Teoria Second Force Psychology………………………………….27

1.7. Testul de Disonanţă Cognitivă…………………………………….27

1.8. Studii anterioare pe diferenţă de disonanţă cognitivă…………...28

Capitolul 2

Obiectivele şi metodologia cercetării

2.1. Obiectivele cercetării………………………………………………..30

2.2. Metodologia cercetării………………………………………………30

2.2.1. Ipoteza cercetării……………………………………….…….31

2.2.2. Designul cercetării……………………………………………32

Capitolul 3

Rezultatele cercetării

3.1. Prezentarea rezultatelor……………………………………………33

3.2. Interpretarea rezultatelor………………………………………….39

Capitolul 4

Concluzii şi implicaţii

4.1. Concluzii şi discuţii………………………………………………46

4.2. Implicaţii şi aplicaţii……………………………………………..47

Bibliografie………………………………………………………………..48

Anexe……………………………………………………………………....51