Exista mai multe procese interrelationate care definesc globalizarea. Acum citeva decenii Marshall McLuhan a vorbit despre “satul mondial” (the global village) surprinzind cu acea expresie esenta fenomenului din zilele noastre: 

- tehnologii ale informatiei care ne pun mai iute si mai dens in legatura unii cu altii; 

- comprimarea distantelor prin noi tehnologii; inter-conectarea si cresterea dependentelor reciproce; 

- integrarea pietelor financiare si comerciale; internationalizarea (globalizarea) crescanda a productiei (prin intermediul firmelor cu activitate globala); 

- aparitia unor probleme “planetare”, care necesita abordari globale; 

- raspindirea de comportamente si clisee presupuse a exprima rationalitatea unui homo oeconomicus ce nu cunoaste frontiere si emotii (sentimente) “locale”

- aparitia unui homo globalus; 

- dezvoltarea de identitati transnationale, etc. 

      Intre problemele planetare sunt de reliefat cele care privesc protectia mediului inconjurator (de genul efectului de sera/global warming), protejarea surselor de apa potabila, migratia masiva ilegala cauzata de saracie si de conflicte inter-etnice si militare si, nu in ultima instanta, internationalizarea crimei organizate (trafic de droguri si fiinte umane, de arme,etc) si terorismul international.

        Merita de evidentiat ca dezbaterea privind globalizarea nu trebuie disociata de doua procese ale deceniilor trecute. In primul rind, ne referim la caderea sistemului comunist, care a insemnat o extindere geografica mare a sistemelor bazate pe economia de piata. Si aici se include si revolutia capitalista, mai mult sau mai putin insidioasa, din China comunista, care a inceput la finele anilor 70’. In al doilea rind, ne referim la reformele de sorginte neoliberala care au avut loc in tari ale Europei occidentale (in Marea Britanie, in special, dar nu numai), in America Latina, etc. Aceasta stare de spirit si de actiune in domeniul politicilor publice, a fost incurajata de organismele specializate internationale care au pledat, prin asa numitul Consens Washington-ian, pentru deschiderea pietelor financiare interne, privatizare masiva, liberalizarea comertului, etc.

        Prin urmare, globalizarea, in acceptia obisnuita si care a stirnit controverse aprinse, priveste procese definitorii, mai cu seama pentru ultimele doua decenii –si nu ceea ce poate fi judecat prin prisma aspiratiei generale a oamenilor, de oriunde, de a poseda instrumente (tehnici) de cunoastere si de stapinire a naturii din ce in ce mai potente.

        Exista mai multe tipuri de discursuri privind globalizarea, care pot fi puse in legatura cu predispozitii intelectuale (de doctrina), cu interese de grup si de comunitate diferite, un spirit al timpului (zeitgeist), si nu in cele din urma, mersul evenimentelor. 

        Astfel, un tip de rationament se reduce la propozitia simpla, “globalizarea este un proces inexorabil”. Altfel spus, se afirma ca, orice s-ar intampla, procesul in sine nu poate fi stopat. In plus, se argumenteaza, nici nu ar fi de dorit intrucit avantajele ar depasi considerabil costurile. Se poate detecta aici un anume determinism tehnologic in masura in care integrarea pietelor si cresterea importantei actorilor transnationali sunt puse pe seama, in principal, a progresului tehnologic. Pentru ca, daca acesta din urma este continuu (desi nu in acelasi ritm de avans), ceea ce nu se poate pune in dubiu, se poate asuma o evolutie institutionala liniara, de nestopat, intr-o directie anume. Istoria ne arata de ce este intelept sa fim circumspecti din acest punct de vedere. In fond, epoca victoriana a secolului XIX a fost una de mare avant al globalizarii, cu circulatie libera a factorilor de productie (inclusiv a fortei de munca –cum nu este cazul in zilele noastre), ceea ce nu a impiedicat, la un moment dat, recrudescenta protectionismului comercial si finalmente izbucnirea primului Razboi Mondial. Cineva ar putea spune insa: Da, dar atunci nu existau democratii puternice in tarile cele mai avansate economic, care sa inlature surse de conflict puternic. Realitatea arata insa ca altercatii comerciale puternice exista chiar si intre aceste tari, ca asistam la aparitia unor blocuri comerciale si valutare (precum este UE). Ca sa nu mai vorbim de relatia dintre aceste tari,pe de o parte, si tarile mai putin dezvoltate, pe de alta parte, de clivajul Nord-Sud. Deci, afirmatia ca procesul este inexorabil nu este cautionata, cel putin de istorie.

        Am mai putea aminti aici ca generalizarea unor “practici ce par a fi cele mai eficace”(best practices) nu se desafasoara in mod uniform si natural/organic. De exemplu, la cativa ani buni dupa crizele financiare din deceniul trecut organismele specializate internationale au incetat sa mai recomande (asa cum au facut-o in anii 80’ si anii 90’) deschiderea contului de capital, indiferent de circumstante. Iar astazi se discuta tot mai mult de modul diferit in care comertul neingradit afecteaza tarile lume, bogate si sarace. Pentru ca ceea ce este mai eficace (favorabil) depinde de conditiile concrete locale si varietatea joaca un rol important in progresul social si economic. Cu alte cuvinte, nu este intotdeauna clar care sunt cela mai bune practici, iar confuzia poate fi accentuata de controverse doctrinare (paradigmatice). In aceasta zona a cunoasterii si praxisului isi are originea disputa, in interiorul capitalismului, intre variante de organizare economica si sociala, ca si dezbaterea privind fracturile ce se adincesc in spatiul economic mondial.

     Exista, totodata, atitudini diferite in abordarea subiectului. La margini, dar nu neaparat fara influenta, se afla fundamentalistii, care fie sprijina fara nici o rezerva globalizarea, sau o resping in totalitate. Intre aceste grupuri dialogul este foarte dificil deoarece presupozitiile cu care se opereaza sunt diametral opuse si foarte ideologizate. Mult mai interesante sunt pozitiile care nuanteaza dezbaterea, fie sustinind procesul de globalizare, fie incecrcind sa-i reliefeze neajunsuri. Altii nu resping globalizarea, dar arata ca, procesul este plin de contradictii si ca reclama o gestionare corespunzatoare. De aici rezulta o mare intrebare: poate fi gestionat procesul, mai ales in lipsa unor institutii adecvate? Avem oare institutii pentru gestionarea proceselor globale? Ralf Dahrendorf* si nu numai el, este de parere ca nu exista institutii adecvate pentru o “guvernanta globala”. Din aceasta perspectiva Dahrendorf critica pe cei care prevestesc eutanasia statului-natiune. In acest context se poate judeca relatia intre functionarea “pietelor globale” si democratie, aceasta din urma presupunind participarea cetatenilor la gestionarea treburilor cetatii. Fara a fi fundamentalisti, alti ginditori gasesc mari vicii de functionare si chiar axiologice globalizarii. 

 

• functionarea sistemului financiar si comercial international; 

• problema saraciei si inegalitatii in lume ; 

• rolul statelor vs. cel al actorilor transnationali in relatiile internationale, etc. 

       Exista insatisfactie mare legata de sistemul financiar international existind ingrijorare fata de volatilitatea si impactul destabilizator al miscarilor de capital pe termen scurt, adica, fata de una dintre trasaturile majore ale globalizarii financiare. Si relatiile comerciale ce au derivat din rundele de liberalizare promovate de Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) sunt contestate observindu-se, mai ales de catre tarile sarace, asimiterii flagrante ce opereaza in detrimentul lor. Cit priveste efectele asupra distributiei veniturilor intre tari si inauntrul acestora, cifrele sunt departe de a confirma increderea celor care au mitizat globalizarea.

        Ce au adus cu totul nou ultimii ani au fost actiunile de protest, uneori foarte violente, care au insotit reuniunile la nivel inalt ale principalelor tari avansate din punct de vedere economic (G7 plus Rusia) si reuniunile anuale ale FMI si Bancii Mondiale. Ironia face ca aceste actiuni sa fi avut loc in conditiile in care organismele specializate internationale initiasera o examinare aparent serioasa a programelor pe care le-au promovat in tarile ce solicita asistenta, ceea ce indica o constientizare a realitatii multicolore si contradictorii a ceea ce se numeste globalizare ca si a unor esecuri in elaborarea si operationalizarea unor programe. 

        Globalizarea aduce cu sine oportunitati extraordinare, care au permis unor tari sa capitalizeze (valorifice) deschiderea pietelor si posibilitatea de a asimila noi tehnologii. Acesta este cazul mai multor tari din Asia de Sud-est, mai ales atat timp cit nu s-au deschis financiar prematur, al Chinei. Si India, in deceniul trecut, printr-o suita de reforme si-a exploatat mai bine resursele umane de care dispune unii analisti grabindu-se sa observe “dezlantuirea economica” a celei mai numeroase democratii a lumii. In lumea avansata din punct de vedere economic, noile tehnologii ale informatiei au prelungit mult avintul (boom-ul) din SUA, ceea ce a facut pe unii sa creada in virtutile nemaipomenite ale “noii economii”; s-a si vorbit astfel despre o “noua paradigma”, capabila sa combine cresterea economica neintrerupta cu somaj scazut si inflatie redusa.

     Globalizarea a stimulat mult comertul international si distribuirea activitatilor de productie pe baza unei logici a avantajului comparativ aplicat la scara globala; de aici a rezultat si cresterea fulguranta a numarului firmelor cu activitate globala.

        Nu trebuie sa uitam caderea sistemelor totalitare (comuniste) in Europa si, efatarea acestora, intr-o forma aparte, in Asia. In fond, in China si Vietnam, sistemele politice  - sub presiunea reformelor economice - capata tot mai mult alura alcatuirilor de tip monopartid ce puteau fi intalnite in alte state asiatice aflate in proces de modernizare, in deceniile trecute. Fara a-si pierde din reflexele totalitare, conducerile de la Beijing si Hanoi sunt obligate sa fie pragmatice, pentru a gestiona treburile publice ale unor economii ce folosesc tot mai mult mecanisme de piata in alocarea resurselor si remunerarea factorilor de productie. Deschiderea economica si politica va avea loc, cert, si in Cuba. 

     S-a format si o constiinta globala privind problemele planetare, care reclama o abordare la scara planetara. Ca materializarea acestei prise de conscience nu este facila nu este o surpriza, dar unilateralismul si izolationismul promovate de noua administratie republicana au contrariat multe tari. Tragedia din 11 septembrie si exigentele luptei impotriva terorismului s-ar putea sa modifice insa aceasta atitudine, pentru ca SUA –ca superputere - au responsabilitati foarte mari si este bine sa colaboreze cu celelalte state nu numai printr-o definire proprie (unilaterala) a intereselor comunitatii internationale. In acest context merita sa fie evocate incercari, intreprinse in ultimele decenii, de a gasi noi forme de institutionalizare a dialogului intre principalii actori ai vietii internationale. Spunem noi forme, intrucit exista un cadru institutional cu multe componente, ONU fiind organizatia cea mai notorie si de cea mai larga reprezentare. Dar multe din aceste componente au fost considerate, uneori, ca fiind lipsite de eficacitate. De aceea a fost initiata, de exemplu, in anii 70’, la Rambouillet (Franta), consultarea periodica intre cei 7 mari, cei mai ferventi promotori ai acestui forum fiind cancelarul de atunci al Germaniei, Helmut Schmidt, si presedintele de atunci  al Frantei, Valery Giscard d’Estaing. Mai tarziu, dupa terminarea Razboiului rece, Rusia a fost invitata sa participe la lucrarile acestui grup. Nu este exclus ca, in viitor, tari precum China, Brazilia, sau India sa fie invitate sa se alature acestui grup un argument fiind ca, astfel, s-ar atenua din alura de club si forum de decizie al bogatilor. Un argument importiva acestei extinderi ar fi ca s-ar diminua mult cimpul de ajungere la decizii concrete. 

      Exista insa si reversul medaliei. Ingrijoreaza astfel, fenomenele de fragmentare si slabire a coeziunii sociale, de localism pe intinse arii ale globului. Sindromul “statului slab” nu exprima atit devolutia de putere (descentralizarea) cit fragilitatea institutionala si anomii sociale. Conflicte inter-etnice si inter-confesionale (degenerind adesea in violente, razboaie civile), xenofobia, sovinismul arata cit de tribali suntem inca, cit de departe suntem de viziunea superoptimista de la incepututl anilor 90’. Coeziunea sociala este tensionata si in societatile bogate si, ceea ce constituie un paradox, statul asistential (welfare state) se confrunta cu dificultati in a oferi bunuri publice cerute de cetateni in conditiile in care ponderea cheltuielilor publice in PIB a crescut in ultimele decenii (fata de anii 50’ si 60’) in tarile cele mai bogate.

        Preocupa si cresterea inegalitatilor, inauntrul si intre tari. Rapoarte ale ONU (PNUD) si ale Bancii Mondiale ilustreaza o deteriorare a distributiei veniturilor, care contrazice una dintre presupozitiile de baza ale globalizarii. De altfel insuccesele in realizarea de progres economic, in cele mai multe tari ale lumii, este un esec al lumii contemporane, al eforturilor depuse inclusiv de institutiile internationale specializate. Iar intr-o lume in care cei saraci si foarte saraci formeaza mai mult de trei sferturi din total tensiunile (conflictele) sunt cvasi-inevitabile. Este de mentionat si multiplicarea crizelor financiare si economice, cu mari efecte asupra vietii sociale si politice (inclusiv pericolul de dezintegrate statala – cum este situatia prezenta a Indoneziei, unde tensiunile sunt accentuate de tensiuni inter-confesionale).