Începutul anilor ’90 s-a remarcat printr-o creştere economică de 2%, pentru ca în 1996-1997 să se ajungă la 3%, similar cu perioada anilor ’80, ţările în curs de dezvoltare (exceptând fostele state comuniste) atingând rate de creştere a produsului intern brut de 5%. Economiile mici şi mijlocii din Asia de Est (inclusiv China) au atins cele mai mari rate de creştere, peste 10%, pentru ca la mijlocul anilor ’90 să stagneze datorită micşorării drastice a exporturilor şi a crizelor financiare, în Asia de Sud creşterea economică accelerându-se la peste 6%, de la 4,5% în anii anteriori. 

 În America Latină şi Africa de Nord şi Estică comerţul internaţional a ajutat la o creştere de aproximativ 4% în 1996, în timp ce economiile din estul Europei şi fosta uniune sovietică încep să-şi reducă declinul economic.

Ţările în curs de dezvoltare cu cele mai mari rate de creştere economică sunt caracterizateprintr-o deschidere spre o conducere mai bună a politicii macroeconomice, deschiderea spre comerţul internaţional şi investiţii internaţionale, ce contribuie la o integrare mai bună în economiea mondială, creşterea puternică a sectorului serviciilor şi o micşorare a proporţiei cheltuielilor guvernamentale în produsul intern brut.

Dezvoltarea economică a fost generalizată în secolul 20, însă ea s-a făcut în moduri diferite, funcţie de evenimentele importante ale secolului: războaiele mondiale, revoluţia rusească, criza anilor ’30. Diversitatea experienţelor face dificilă trasarea unor concluzii generale asupra a ceea ce a determinat dezvoltarea pieţelor şi a economiilor naţionale şi ce stare sau mărime este optimă pentru circumstanţele economice şi sociale trecute sau actuale.

În 1996, mărimea cheltuielilor guvernamentale din totalul produsului intern brut s-a situat între 10 şi 50%, în funcţie de ţară. Tipuri diferite de guverne caută modalităţi de a reduce aceste cheltuieli fără a pierde voturi. Multe ţări în curs de dezvoltare şi-au modificat priorităţile, din păstrarea locurilor de muncă într-un sector public stagnant într-un sector privat aflat în dezvoltare. Această modificare a opticii implică o schimbare a rolului guvernului, de la proprietar şi operator economic la creator de politică economică ce lucrează cu sectorul privat pentru a crea o economie dezvoltată şi competitivă.

Ţările sărace fac eforturi pentru a crea acest tip de economie, greutăţi mai mari având în special Africa, datorită unui mediu de afaceri şubred, a pieţelor reduse, slabei pregătiri profesionale, infrastructurii nedezvoltate sau a legilor restrictive.

Intenţia ţărilor este de a crea un cadru economic propice dezvoltării, în care Guvernul să nu intervină acolo unde piaţa poate opera mai eficient, dar să asigure reguli ale pieţei şi legi aplicabile corect şi echitabil.

Globalizarea economiei constă în capacitatea indivizilor şi firmelor de a realiza tranzacţii cu rezidenţii altor state. Atât criticii cât şi susţinătorii fenomenului sunt de acord că economiile naţionale sunt mai integrate acum decât în urmă cu 50 de ani, dar unii susţin că integrarea economică constituie un pericol iar ceilalţi că este o alegere strategică sau o consecinţă inevitabilă a modificărilor economice şi tehnologice.

Într-o lume economică complet integrată nu ar exista bariere de negociere şi realizare a tranzacţiilor economiceoriunde în lume iar pentru rezidenţii unui stat tranzacţiile dintr-o altă ţară nu ar presupune costuri suplimentare faţă de propria şară. O lume integrată economic este de asemenea capabilă să diversifice riscul şi să se asigure împotriva dezastrelor umane sau naturale.

Integrarea poate fi măsurată prin reducerea barierelor economice la graniţă (bariere tarifare sau netarifare), prin volumul comerţului internaţional sau al fluxurilor de capital.

O economie globalizată poate fi mai eficientă, dar poate fi mai puţin confortabilă pentru multă lume, dezbaterea continuă asupra reducerilor tarifare reflectând suspiciunile asupra beneficiilor globalizării.

        Există o strânsă legatură între economia naţională şi internaţională şi investiţiile internaţionale, creşterea economică şi fluxurile străine de capital fiind două variabile macroeconomice aflate într-o strânsă interdependenţă. Se poate observa că investiţiile internaţionale au avut aceleaşi tendinţe ca şi economia, capitalul investit de companiile transnationale fiind dublu în 1994 faţă de 1980, dacă urmărim evoluţia în această perioadă de timp observând o creştere între 1980 şi 1989, perioadă de dezvoltare şi a economiei mondiale, o reducere a investiţiilor internaţionale între 1990 şi 1993  pe fundalul unei recesiuni economice mondiale, iar în 1995 o sporire a acestora cu 40%.

  În ultimii ani, odată cu deschiderea unor ţări din Europa de Est şi Centrală, America de Sud, dar şi China şi fostele state ale U.R.S.S., s-a creat o adevarată cursă pentru atragerea investitorilor străini, cererea fiind mult superioara ofertei.

  În plan general, investiţiile internaţionale au fost în 1995 de 315 mld. $. Principalele state ce au furnizat aceste investiţii sunt statele dezvoltate din punct de vedere economic gazde fiind tot statele dezvoltate, în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare sau nedezvoltate. În 1995 fluxurile de capital plecate din ţările dezvoltate au fost de 270 mld.$ (reprezentând cca. 86% din total, în crestere cu 40% faţă de 1994), iar cele ajunse aici au fost de 203 mld.$ (cca. 64% din total, adică o sporire cu 53% faţă de anul precedent). Dintre aceste ţări S.U.A., Germania, Marea Britanie, Japonia şi Franţa participă cu 2/3 din suma investiţiilor.

        Ţările în curs de dezvoltare au un aport foarte mic la suma totală a investiţiilor internaţionale, de doar 47 mld.$ în 1995 (cca 15%), această sumă fiind în mare măsură datorată ţărilor din Asia de Sud şi Sud-Est. Ţările Europei Centrale şi de Est, considerate o categorie aparte datorită situaţiei sale, captează în 1995 cca 12 mld.$, o suma relativ mică faţă de potenţialul zonei, în stagnare faţă de 1994.  

      Cea mai mare parte a investiţiilor s-a utilizat în fuziuni şi achiziţii, acestea fiind preferatele investitorilor datorită costurilor mai reduse de implementare şi punere în funcţiune, existenţei infrastructurii şi calificării. Astfel, în 1995 suma investită a fost de 229 mld.$ din totalul de 315 mld.$ I.S.D. (cca 73%), aceasta sumă fiind dublul celei din 1988, domeniile preferate fiind industria şi serviciile, serviciile bancare atrăgând cca 100 mld.$ (o triplare a sumei investite). Aceasta creştere se datorează atât privatizării întreprinderilor de stat din America Latină şi fostele ţări comuniste (mai căutate acum), cât şi de deschiderea spre investiţiile străine a unor domenii considerate strategice până acum (infrastructură, telecomunicaţii, energie, farmaceutice, finanţe) ce au captat cca. 7 mld.$, mult prea puţin faţă de potenţialul lor. Cele mai numeroase astfel de investiţii au fost făcute de Marea Britanie-24 si Franţa-10, Japonia nefiind în topul achiziţiilor, o caracteristică a investiţiilor acestei ţări fiind preferinţa pentru investiţia prin construcţie.

       Cele mai mari furnizoare de investiţii directe sunt companiile transnaţionale, firme ce depăşesc teritoriul unei ţări şi care sunt într-o permanentă extindere. Acestea provin în cea mai mare parte din ţările dezvoltate, realizând 1/3 din totalul I.S.D., având active în valoare de 1400 mld.$ şi realizând aproximativ 1/3 din comerţul internaţional, cele trei coordonate reliefând rolul acestora în lume. 

     Pentru viitor  se prevede o creştere a investiţiilor străine mai ales în infrastructură, ştiinţă, activităţi de export (zonele libere), resurse umane, dezvoltare, cu urmări pozitive asupra dezvoltării lumii şi în special a ţărilor în curs de dezvoltare.

  Domeniul investiţional este marcat de o dezvoltare continuă şi accentuată, asemeni economiei mondiale, caracterizată printr-o continuă creştere în ultimul secol, cu un salt spectaculos îndeosebi în perioada 1965-1973 şi cu preponderenţă în ţările dezvoltate. În ultimul secol a avut loc o globalizare a economiei mondiale, prin expansiunea tehnologiei şi comprimarea spaţiului economic, globalizarea industriilor, pieţei serviciilor şi afirmarea corporaţiilor transnaţionale ca motor al creşterii.

    Se observă câteva mutaţii în economia mondială faţă de începutul secolului: industria tradiţională nu mai reprezinta un avantaj comparativ pentru ţările ce o posedă, tehnologia înalta venind şi luând locul acesteia. Economiile naţionale se deosebesc între ele prin înzestrarea diferită cu factori de producţie ceea ce duce la o specializare a ţărilor în funcţie de avantajele comparative. În noua economie mondiala ţările trebuie să producă şi să exporte mărfuri care le costă relativ mai ieftin şi să importe acele mărfuri care se produc peste hotare comparativ mai ieftin. 

        Ţările cu cele mai bune rezultate economice şi în domeniul investiţiilor străine (Asia de Est şi Sud-Est) şi-au îndreptat atenţia către dotarea cu neofactori printr-o politică guvernamentală îndreptată în trei direcţii: acumularea de capital fizic şi uman, alocarea acestui capital către investiţii înalt productive şi dobândirea şi stăpânirea tehnologiei şi obţinerii unei creşteri rapide a productivităţii. Aceasta s-a realizat printr-o politică de încurajare şi dezvoltare a învăţământului, încurajarea economiilor populaţiei şi încurajarea investiţiilor, în special în infrastructură sau alte domenii prioritare, promovarea creşterii randamentului prin asimilarea investiţiilor străine, având la bază proprietatea privată.