În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau pe avere

          Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere.

       Primul impozit direct în bani care apare în ţările române în secolul XV este birul, el fiind şi singurul venit al vistieriei. Este cel mai vechi impozit al ţărilor române. Acest lucru este evidenţiat de A.D. Xenopol în volumul II al lucrării "Istoria românilor din Dacia Traiană": "că birul a fost una dintre cele dintâi dări cărora a fost supusă populaţia ţărilor române se constată întâi din documentele de la 1247 în care se vorbeşte de veniturile şi foloasele concedate de voievodatele române cavalerilor ioaniţi de Ierusalim".

        Birul reprezenta o dare personală, pe cap de locuitor, contribuabilul fiind "poporul de jos". Procedeul utilizat pentru împărţirea impozitelor poartă denumirea de cisluire şi însemna stabilirea impozitelor pe fiecare persoană de către obştea satului în funcţie de avere. Perceperea acestuia pe timpul lui Duca Vodă (1673 - 1678) se făcea cu ajutorul unor slujbaşi neoficiali.

          Birul continua să fie prezent până în 1700 când îşi schimbă denumirea şi devine rupta.

      La mijlocul secolului al XVIII-lea găsim o dare directă numită sferturi (civerturi) care era un impozit personal plătibil în patru sferturi trimestriale. Ea se strângea tot sub forma cislei.

      Prima încercare ştiinţifică de aşezare şi percepere a impozitelor este socotită a fi reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat în a treia sa domnie în Muntenia în 1739. Cea mai însemnată parte a acestei reforme consta în transformarea impozitului direct numit capitaţiune, dintr-un impozit de repartiţie, într-unul de cotitate făcându-şi astfel apariţia aplicarea unui principiu ştiinţific care la acea vreme reprezenta o adevărată revoluţie fiscală. Reforma încercată de Constantin Mavrocordat a urmărit să aplice principiile generalităţii, proporţionalităţii şi al răspunderii faţă de fisc, principii care de altfel se regăsesc în legislaţia fiscală din epoca modernă. Însă datorită stării politice, economice şi sociale din vremea respectivă, reforma lui Constantin Mavrocordat a fost socotită drept un act de curaj.

          Această reformă a avut drept scop stârpirea unor abuzuri legate de perceperea impozitelor dar şi mărirea veniturilor domnului, ea neatingându-se însă de privilegiile boierilor.

          Necesităţile tot mai mari impuse de turci au făcut ca această reformă să nu fie luată în seamă de domnitorii care au urmat.

         Regulamentul Organic avea să înfiinţeze dar şi să păstreze o serie de impozite directe cum ar fi: capitaţia - darea personală; dajdia mazililor şi patenta - impozitul pe clase asupra comercianţilor şi profesioniştilor.

          În perioada 1866 - 1916 în România impozitele directe se diversifică şi aceasta datorită situaţiei financiare precare. Vor apare o serie de legi cum ar fi în 1871 " Legea pentru contribuţii directe" iar în 1877 " Legea pentru recensământul contribuţiilor directe".

          A urmat o perioadă marcată de două încercări de reformare a impozitelor directe şi anume cea a lui P.P. Carp din 1900 şi cea a lui E. Costinescu din 1910, aceasta din urmă având drept scop introducerea unui impozit unic pe venit în locul impozitelor directe existente. Aceste reforme sunt urmate de cea a lui N. Titulescu din 1921 şi a lui Vintilă Brătianu în 1923.

        Impozitele directe vor lua amploare pe măsura dezvoltării economiei şi în strânsă corelaţie cu aceasta datorită caracteristicilor lor de a fi stabilite pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi fie pe venit sau pe avere. Cea mai mare diversificare şi extindere au cunoscut-o în capitalism.

         În primele decenii ale secolului al XX-lea se observa că locul impozitelor aşezate asupra obiectelor materiale sau activităţi purtând denumirea de impozite de tip real este treptat ocupat de cel al impozitelor stabilite pe diferite venituri şi anume pe salarii, profit şi rentă sau pe avere, fie pe cea mobiliară sau imobiliară, deci impozitele de tip personal. Aceasta a făcut ca printre numeroşii plătitori să se afle atât muncitorii cât şi funcţionarii.

          Treptat, cu precădere în ultimele decenii ale secolului trecut, cheltuielile publice devin din ce în ce mai numeroase făcând posibile acoperirea acestora prin intermediul sporului de venituri realizat prin introducerea impozitelor personale.

      În consecinţă, suplimentarea veniturilor se va realiza prin utilizarea impozitelor indirecte. Asistăm, astfel treptat la o extindere a acestora. Acest gen de impozite afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mai mici din cauză că se percep de regulă la vânzarea bunurilor de larg consum.

         Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoştinţă plătitorilor, sunt mai echitabile şi deci mai de preferat decât impozitele indirecte deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor mărfuri şi servicii de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.

          Se poate aprecia că impozitele directe prezintă următoarele avantaje:

- constituie un venit sigur pentru stat;

- sunt dinainte cunoscute ;

- sunt uşor de calculat şi de perceput;

- împlinesc deziderate de justiţie fiscală, deoarece sunt exercitate veniturile necesare minimului de existenţă şi ţine seama de sarcinile familiale.

          Impozitele directe prezintă însă şi următoarele dezavantaje:

- nu sunt agreabile plătitorilor;

- se consideră că nu ar fi productive, pentru că statele nu au nici un interes să mărească aceste impozite deoarece ar determina conducerea lor să devină nepopulară;

- pot conduce la abuzuri în ceea ce priveşte aşezarea şi încasarea lor.

      Impozitele directe au caracteristic, deci, faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit.

        Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic uneori acestea nu coincid.

          Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social, dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

        Astfel în ţările dezvoltate, impozitele şi taxele procură între opt şi nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului, în ţările în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor şi taxelor cunoaşte difereţieri mai mari în totalul resurselor financiare publice, variind între cinci şi nouă zecimi.

        Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoanele fizice şi cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor şi taxelor, statul preia de la buget între trei şi patru zecimi şi chiar mai mult din produsul intern brut.