Activele imobilizate, denumite şi active pe temen lung, cuprind toate acele valori economice de investiţie a căror perioadă de utilitate şi lichiditate este mai mare de un an. Ele alcătuiesc baza şi mijloacele de acţiune ale intreprinderii. Ca bunuri economice, activele fixe se caracterizează prin durabilitatea lor mai îndelungată cât şi prin repetata lor participare la circuitul econonomic. Funcţia acestor bunuri este fixată în activitatea economică şi socială a intreprinderii sau în activitatea altor întreprinderi, în cazul investiţiilor financiare, fără ca prin utilitatea lor să se delimiteze ca bunuri destinate comercializării. În consecinţă, ele nu se consumă su nu se înlocuiesc după prima utilizare.

        Activele imobilizate se diferenţiază la rândul lor în ttrei grupe: imobilizări corporale, imobilizări necorporale, imobilizări financiare. Imobilizările corporale, denumite şi imobilizări materiale sau active fixe tangibile, reprezintă bunuri materiale de folosinţă îndelungată în activitatea unei intreprinderi.

        În contabilitatea românească, ele se găsesc sub formă de terenuri şi mijloace fixe. În cazul când bunurile materiale procurate sau create de intreprindere nu sunt terminate, ele sunt incluse în categoria imobilizărilor în curs de execuţie sau investiţiilor în curs de execuţie.

      Activele sub forma terenurilor se referă la terenurile propiu-zise, dar şi la amenajările şi la racordarea lor la sisteme de alimentare cu energie, împrejurimile, lucrările de acces.Terenurile nu se pot deprecia ireversibil şi de aceea nu pot fi amortizate. O eventuală depreciere temporară este înregistrată prin sistemul provizioanelor. În schimb, investiţiile legate de amenajarea terenurilor sunt supuse amortizării. De asemenea, terenurile de natura zăcămintelor sunt supuse şi ele amortizărili.

      Se consideră mijloc fix un obiect singular sau un complex de obiecte ce se utilizeză ca atere şi care îndeplineşte următoarele condiţii:

- are valoare mai mare decât limita stabilită prin lege;

- are durata normală de utilizare mai mare de un an.

        Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are ăn vedere valoarea întregului lot, set sau corp. Activele imobilizate corporale, cu excepţia terenurilor, îşi pierd în timp din valoarea lor ca urmare a uzurii determinate de utilizarea lor, de acţiunea agenţilor naturii şi progresului tehnic. Constatarea contabilă a pierderii din valoare suferită de activele fixe materiale şi includerea sa în cheltuielile exerciţiului poartă numele de amortizare. Cu excepţia terenurilor, cea mai mare parte a elementelor din această categorie pot să facă obiectul amortizării, fie pentru depreciere (de exemplu construcţiile), fie pentru epuizare ( de exemplu zăcămintele miniere), fie pentru reducerea importanţei în cazul unui zăcământ de petrol, ca urmare a exploatării sale.

        Practic toate intreprinderile, indiferent de mărime sau de sectorul de activitate, utilizează bunuri corporale de natură materială, bunuri care sunt achiziţionate, produse sau primite pe alte căi, în vederea unei exploatări durabile. Ansamblul acestor bunuri corporale poartă numele în mod obişnuit de bunuri de producţie, iar în abordarea pe cicluri, de investiţii materiale.

        Principale caracteristici ale imobilizărilor corporale sunt următoarele:

- ele sunt achiziţionate, produse etc. pentru a servii exploatării şi nu pentru a fi revândute;

- ele au prin natura lor, o durată relativ lungă şi pot, în mod obişnuit, să fie amortizate: întreprindera poate să obţină profituri din imobilizările sale corporale, pe parcursul unui anumit număr de exerciţii; prin intermediul amortizării; singura excepţie este cea a terenurilor, care nu fac în general, obiectul amortizării; 

- aceste bunuri sunt de natură corporală: imobilizările corporale au o existenţă materială şi se disting astfel de imobilizările necorporale; totodată ele se disting şi de materii prime şi materiale, deoarece ele nu sunt încorporate din punct de vedere fizic, în produsele destinate vânzării.

        Pentru o corectă contabilizare a investiţiilor materiale se impun câteva delimitări importante:

a) Distincţia între imobilizări şi stocuri.

Îndeplinirea cumulativă a celor două criterii stă la baza delimitării bunurilor corporale în imobilizări sau stocuri. Această distincţie poate să apară în situaţiile de natura următoare:

- transferul, de exemplu, al unui calculator din stocul unei intreprinderi care produce sau comercializeză astfel de bunuri, în uzul propriu presupune trecerea acestui activ din categoria stocurilor în categoria imobilizărilor corporale;

- bunurile tangibile de natura mijloacelor de muncăce nu îndeplinesc cumulativ condiţiile de durată şi valoare sunt considerate obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată, neamortizabile.

b) Distincţia între imobilizări corporale şi cheltuieli.

- în cazul unui element nou: cheltuielile care au ca rezultat intrarea unui element nou, destinat să rămână durabil în patrimoniu, constituie imobilizări: (de exemplu, cheltuielile ocazionate de punerea în stare de funcţionare a unui mijloc fix).

- în cazul elementelor deja existente:

 cheltuielile care au ca efect menţinerea bunuluiîn stare normală de funcţionare, până la sfârşitul duratei de amortizare, sunt considerate cheltieli de exploatare.

 cheltuielile care au ca efect o creştere de valoare a unei imobilizări sau o creştere a duratei sale probabile de utilizare (de exemplu, cheltuielile legate de modernizarea  unei linii de fabricaţie ce contribuie la creşterea valorii acesteia) au natura de imobilizări, bunul economic mărindu-şi corespunzător valoarea.

- în cazul întreţinerii şi reparaţiilor.

        Întreţinerile au un caracter preventiv şi au ca obiect conservarea bunurilor în condiţii normale de utilizare.

     Reparaţiile sunt destinate repunerii bunurilor într-o stare normală de utilizare. Atunci când cheltuielile au ca efect menţinerea întreţinerea sau repararea imobilizărilor, cu alte cuvinte atunci când aceste operaţii nu conduc la creşterea valorii sau duratei de viaţă a imobilizărilor, ele constituie cheltuieli de exploatare.

        În sistemul nostru contabil, în cazul lucrărilor de reparaţii executate în avans, se procedează la înscrierea valorii lor în contul 471 „Cheltuieli contractate în avans” şi virarea anuală a cotelor corespunzătoare fiecărui exerciţiu, în contul 611 „Cheltuieli de întreţinere şi reparaţii”.

         Pentru reparaţiile de volum mare şi lucrările de întreţinere se pot constitui provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.

În contabilitatea curentă se asigură evidenţa permanentă a existenţei şi mişcării următoarelor categorii de mijloace fixe: clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control, reglare şi de calcul, mijloace de transport, animale şi plantaţii, unelte, dispozitive, instrumenete, mobilier şi aparatură birotică, alte active corporale mobile neregăsite în categoriile anterioare.

        În bilanţul contabil are loc o regrupare a mijloacelor fixe în următoarele posturi:

- clădiri şi construcţii speciale, în care sunt cuprinse clădiri, fundaţii şi infrastructură, racordarea clădirilor la reţeaua de apă, gaze, electricitate etc.

- maşini, utilaje şi mijloace de transport, în care sunt cuprinse: maşini de forţă şi utilaje energetice, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, mijloace de transport.

- alte imobilizări corporale, în care sunt cuprinse: aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare, animale de muncă, plantaşii şi unelte, accesorii de producţie şi utilaj gospodăresc. La aceste posturi de mijloace fixe se adaugă şi imobilizările corporale în curs de execuţie pentru nevoi proprii, aduse ca aport la capital sau facturile de furnizori.

       După destinaţia lor în întreprindere imobilizările corporale se clasifică în imobilizări profesionale, adică acele bunuri care concură la obiectului de activitate, şi imobilizări neprofesonale, adică acele active imobilizatecare concură la realizarea unor funcţii ale entităţii patrimoniale ce nu ţin de obiectul său principal de activitate: de exemplu, construcţiile de locuit destinate realizării funcţiei sociale a întreprinderii.

        Delimitarea imobilizărilor corporale în funcţie de destinaţie este utilă pentru fundamentarea necesarului de fond de rulment aferent exploatări şi în afara exploatării.

        Fiecare cont, dimensionat în cadrul planului, se delimitează ca o pistă pe care aleargă datele în vederea constituirii indicatorilor economici şi financiari necesari în gestiune şi comunicare.

       Codificarea conturilor presupune împărţirea în cel puţin zece clase (în cazul concret nouă), simbolizate de 0 la 9. clasele la rândul lor, sunt divizate în minimumzece grupe sau conturi principale, simbolizate de la 00 la 99; grupele cuprind minimum zece conturi sintetioce de gradul I sau divizionare simbolizate de la 000 la 999; fiecare cont divizionar se diferenţiază pe minimum zece conturi sau subdivizionare, simbolizate de la 0000 la 9999.

          Schema continuă după aceleaşi criterii pentru conturile analitice.

Exemplu: Clasa     2  „Conturi de active imobilizate”

Grupa 2.1  „Imobilizări corporale”

Contul sintetic de gradul II 2122 „Construcţii speciale”.

        Imobilizările corporale care fac obiectul deprecierilor sunt supuse procesului de diminuare sistematică a valorii care ia forma amortizărilor sau de corectare temporară a valorii, care îmbracă forma provizonelor.

Imobilizările corporale amortizate integral rămân în bilanţ atât timp cât ele există în intreprindere.

      În condiţiile în care acţiunea principiului priorităţii realităţii în faţa formei nu este acceptată, imobilizările corporale înscrise în activul bilanţului se referă numai la bunuri pentru care întreprinderea este proprietară. Bunurile pe care aceasta le utilizează, dar care nu sunt în proprietatea sa, nu trebuie să figureze în activ. Este cazul, de exemplu, al bunurilor primite în urma unui contract de locaţie – finanţare sau în urma unei concesiuni.

       Investiţiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, luate cu chirie sau în locaţie de gestiune, se înregistrează în contabilitatea unităţii patrimoniale care le-a efectuat. La expirarea contractului de concesiune, închiriere sau locaţie de gestiune, valoarea investiţiilor efectuate la miloacele fixe luate în acest titlu se scade din contabilitatea unităţii patrimoniale care le-a efectuat şi se înregistrează în contabilitatea unităţii patrimonianle căreia i-au fost restituite, cu valoarea lor majorându-se valoarea de intrare a mijloacelor fixe respective, potrivit contractelor incheiate.

a) Delimitări

      IAS 16 se aplică în contabilitatea mijloacelor fixe, exceptând cazul cazul când un alt standard prvede o abordare contabilă diferită.

        Recunoaşterea iniţială a valorii contabile a mijloacelor fixe este permisă de anumite standarde prin abirdări diferite, după cum este cauzul:

- IAS 22, Combinări de întreprinderi, permite ca mijloacele fixe achiziţionate dintr-o astfel de combinare să fie evaluate iniţial la valoarea justă, chiar dacă aceasta este superioară costului;

- IAS 25, Contabilitatea investiţiilor financiare, permite tratamentul investiţiilor în bunuri imobiliare ca mijloace fixe, în conformitate cu IAS 16, sau ca investiţii pe termen lung, în conformitate cu IAS 25.

        Această normă nu se aplică:

- pădurilor şi resurselor naturale ce se reânnoiesc prin ele însele;

- resursele ce nu se reânnoiesc: concesiuni miniere, prospecţiuni şi extracţii de minereuri, de petrol, de gaze naturale şi alte resurse similare.

        Norma se aplică imobilizărilor corporale utilizate pentru dezvoltarea şi menţinerea activităţilor sau activelor menţionate mai sus, dar disociabile de astfel de activităţi şi active.

        Mijloacele ixe sunt imobilizări corporale:

- deţinute de o intreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;

- posibil pentru a fi utilizate pe parcusul  mai multor perioade.

        Durata de viaţă utilă reprezintă:

- perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va utiliza activul supus amortizării, sau

- numărul unităţilor produse sau al unor unităţi similare estimate a fi obţinute

    Costul reprezintă suma plătită în numerar sau echiovalente de numerar ori valoarea justă a altor contraprestaţii efectuate pentru achiziţionarea unui acvtiv, la data achiziţionării sau a construcţiei acestuia.

      Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o intreprindere estimează că  ova obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate.Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bună voie între două părţi aflate cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv.

        Pierderea din depreciere reprezintă diferenţa dintre valoarea contabilă şi valoarea recuperabilă. Valoarea contabilă reprezintă valoarea la care un activ este recunoscut în bilanţ dupăp scăderea amortizării cumulate până la acea dată, precum şi a pierderilor cumulate din depreciere. Valoarea amortizabilă este costul activului sau o altă valoare substituită costului în situaţiile financiare, din care s-a scăzut valoarea reziduală.

b) Recunoaşterea mijloacelor fixe

Mijloacele fixe sunt recunoscute ca active atunci când îndeplinec cumulativ condiţiile:

- este posibilă generarea de beneficii economice viitoare către intreprindere, aferente actviului respectiv;

- costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

     O întreprindere demonstreză că un element satisface primul criteriu de recunoaştere ca activ, stabilind grdul de certitudine a fluxului beneficiilor economice viitoare pe baza evidenţei disponibile în momentul recunoaşterii iniţiale. Ca urmare a acestei certitudini, întreprinderea trebuiie să preia atât beneficiile cât şimriscurile aferente activului.

        Al doilea criteriu de recunoaştere, este de obicei satisfăcut deoarece la cumpărarea activului, costul de achiziţie sau cheltuielile ocazionate de achiziţie sunt identificabile în mod cert. În cazul obţinerii unui mijloc fix în regie proprie, măsurarea obiectivă a costului poate fi făcută luând în consideraţie tranzacţiile efectuate cu terţii pentru achiziţoinarea de materiale, forţă de muncă şi alte intrări efectuate în procesul de producţie. Majoritatea pieselor de schimb şi a echipamentului de service sunt înregistrate, de regulă, ca stocuri şi sunt recunoscute ca şi cheltuieli, pe măsură ce sunt consumate.

        Atunci când întreprinderea se aşteaptă să folosească piesele de schimb şi echipamentele pe mai multe perioade, acestea se pot încadra în categoria mijloacelor fixe.

        De asemenea, sunt considerate mijloace fixe şi acele piese de schimb şi echipamente de service care se folosesc neregulat doar în legătură cu alte mijloace fixe şi care se amortizează şi care se amortizează pe o durată ce nu depăşeşte durata de viaţă utilă a respectivului mijloc fix.