Sistemul fiscal indeplineste trei funcţii esenţiale si deseori contradictorii. Importanta relativa care le este acordata evoluează in funcţie de judecata care are in centrul ei capacitatea unei economii de piaţa de a asigura optimul in mod spontan.

        Prin urmare, dezbaterea asupra fiscalitatii optimale reflecta acesta judecata si in plus criteriile utilizate sunt cel mai adesea conflictuale.

        Sistemul fiscal asigura trei funcţii destinate realizării următoarelor obiective:

1) O funcţie de finanţare a cheltuielilor publice si care urmareste obiective de randament bugetar.

2) O funcţie de redistribuire a veniturilor si a patrimoniilor conform obiectului de activitate

3) O funcţie de stabilizare a activitatiie economice sau de corectare a dezechilibrelor in scopuri de eficacitate economica.

Importanta relativa a cestor diferite funcţii a evoluat in cursul timpului in legătura directa cu rolul statului in viata economica.         Dezbaterea asupra fundamentelor si obiectului impozitului apare pentru prima data in economia politica, când Adam Smith enumera principiile de impozitare. Pana la începuturile sec. XX si de asemenea, pana la criza din anii ’30 aceasta dezbatere ramane centrata pe problema determinării asietei impozitului. Funcţia sa patrimoniala era, in acel moment, de a finanţa activitatile statului, reduse la îndeplinirea sarcinilor regaliene si, prin urmare, obiectivul esenţial consta, deci, in a caută mijlocul cel mai eficace de a acoperi cheltuielile angajate.

      După criza din anii ’30 si după al doilea război mondial, sub influenta ideilor keynesiste intervenţia statului in economie creste si paralel rolul impozitului se mareste.

        Instrument privilegiat de finanţare a cheltuielilor publice, el devine de asemenea  un instrument de politica economica si sociala destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizarea macroeconomica si de redistribuire ale statului. Începând cu anii ’70, impozitul devine ţinta atacurilor contra intervenţionismului excesiv al statului si un element central ce opune principiile liberalismului celor ale intervenţionismului. Acesta opoziţie transpare in analiza controverselor relative fiecăreia dintre funcţiile sistemului fiscal.

 

        Nivelul prelevărilor obligatorii este in mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursa esenţiala de finanţare. Dar ele nu reprezintă unica sursa: existenta deficitelor publice necesita recurgerea la alte mijloace de finanţare, precum, îndatorarea sau creaţia monetara. Examinarea ratelor prelevărilor obligatorii si partea deficitelor publice in PIB in fiecare tara indica, tinand cont de dobânzile plătite in cazul rambursării datoriei, funcţia totala exercitata de către stat pentru a-si finanţa cheltuielile sale.

      Ar trebui de asemenea, luate in calcul încasările nefiscale care rezulta din vânzările statului de anumite bunuri si servicii. Ele nu reprezintă totuşi decât o foarte mica parte a resurselor publice. Participarea sectorului public la economia de piaţa, care este la origine, relativa principiului echivalentei.

Suma cheltuielilor publice raportate la PIB reflecta partajarea sarcinilor intre sectorul public si sectorul privat. 

Daca importanta fundamentala a rolului jucat de sectorul public este recunoscut in toate tarile dezvoltate, progresia sa continua sa suscite critici crescânde, începând cu anii 1970 care au dat naştere in deceniul următor politicilor de dezangajare ale statului si de diminuare a impozitelor. 

Acest liberalism fiscal s-a mai atenuat, dar aceste fluctuaţii de opinie ilustrează in ce măsura frontiera dintre sectorul privat si sectorul public suferă influenta factorilor economici, politici, ideologici pe care nu-i înglobează teoria economica a bunurilor publice.

 

        Înainte de toate, putem menţiona faptul ca doua reguli de echitate pot fi distinse:

1. Una,  consensuala,  exprima in mod simplu faptul ca sarcina impozitului trebuie sa fie in mod echitabil repartizata.

2. O alta, mai conflictuala, atribuie impozitului un rol de corecţie a repartiţiei veniturilor primare in scopul de a face mai echitabila. Definiţia acestei funcţii depinde deci de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiţiei ce decurge din mecanismul pieţei si acela al drepturilor de proprietate.  Aceasta apreciere se bazează pe o judecata de valoare pe care economiştii au refuzat, mult timp, s-o integreze in câmpul lor de analiza.  

        Criteriile de echitate sunt normative, de aceea progresivitatea impozitului poate fi considerata, de către unii, sinonimul justiţiei, iar de alţii total arbitrara.

      Impozitul este un instrument de politica economica ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare.

     Aceasta funcţie este justificata prin ipoteza conform căreia funcţionarea spontana a pieţei nu permite realizarea optimului colectiv; fiscalitatea poate fi atunci utilizata pentru corectarea eşecurilor pieţei, prin internalizarea efectelor externe. 

     Impozitul este perceput in viziunea neoclasicilor mai degrabă ca o variabila financiara decât ca o variabila instrumentala. Spre deosebire de keynesisti, care sunt preocupaţi de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibila sa permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar fi , de exemplu, utilizarea deplina  a forţei de munca), neoclasicii se preocupa mai ales de determinarea modalitatilor optime de finanţare a cheltuielilor publice, adică obţinerea unei structuri fiscale optime.

Rata presiunii fiscale este intr-adevar determinata de gradul de investitie  a statului si acesta este perfect delimitata. Problema consta in a gasi un impozit care perturba cel mai putin posibil mecanismele pietei avand in vedere faptul ca neutralitatea si optimalitatea fiscalitatii se confunda la acest nivel. Numai in asemenea conditii impozitul poate fi utilizat ca o variabila de politica economica.

Aceste aspecte sunt de real interes si de actualitate pentru tara noastra care se gaseste intr-un proces tranzitoriu spre economia de piata. Avand in vedere cele doua modalitati pe care le poate  avea in vedere, consideram ca cea mai apropiata de perioada actuala si de obiectivele unei economii reale de piata ar fi gasirea unei structuri fiscale opotime care sa nu afecteze in mare masura mecanismele pietei.

        Se cunoasete faptul ca in practica impozitul raspunde la trei obiective:

1. Finantarea de bunuri si servicii “colective pure”;

2. Finanţarea deficitului exploatărilor monopolurilor publice care functioneaza cel mai adesea in situaţia unor randamente crescătoare;

3. Operarea unei realocari optimale a resurselor.

      Pe de alta parte, impozitul considerat un mod normal de finantare a cheltuielilor publice trebuie sa concilieze patru preocupari enuntate de Adam Smith;

a) justeţea: egalitatea in fata impozitului;

b) certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care sa elimine arbitrajul in stabilirea impozitului si care sa fie viabila;

c) comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al intelegerii, susceptibile deci de a favoriza acceptabilitatea sociala a sistemului fiscal;

d) eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost.

      Obţinerea impozitului optimal I-a condus pe neoclasici la elaborarea unei teorii denumita a superioritatii impozitului direct asupra impozitului indirect, teorie care este binevenita si pentru promotorii sistemului fiscal romanesc in condiţiile in care va trebui avuta in vedre, in perspectiva, realizarea unei structuri optime.

        Un impozit direct pe venit este in mod colectiv preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. In plus, acest impozit direct trebuie sa fie cat mai progresiv pentru a fi just din punct de vedere social. Daca dimpotriva statul utilizeaza cu precadere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut in vedere faptul ca acesta este generator de “distorsiuni fiscale”, dsatorita fenomenului de translatie pe care-l ocazioneaza si care este de natura sa perturbe echilibrul pietei, bineinteles intr-o maniera diferita dupa cum este cazul unei situatii de concurenta sau al unei situatiide monopol.