Incadrarea poeziei “Oda” la genul liric. Oda este o specie a genului liric prin care se exprima sentimente de admiratie pentru natura, patrie, fata de un ideal sau de preamarire a faptelor unor eroi. Dupa continut poate fi eroica, religioasa, filosofica, personala. Poezia “Oda” apartine celei de-a doua etape a creatiei eminesciene, intru-cat primele variante au fost publicate in jurul anilor 1873-1874 si au purtat numele de “Oda pentru Napoleon”si care prezinta un numar mai mare de strofe. Forma finala a fost publicata in orticolul “Poezii” al lui Titu Maiorescu in anul 1883. Poezia “ Oda” este organizata in 5 catrene la nivelul carora critica literara a sesizat tendinta de midernizare, care se va manifesta plenar abia in primele decenii ale sec al-XX-lea. Astfel, pein renuntarea la rima si la masura fixa a versurilor, Eminescu isi aduce aportul la inovarea poeziei romanesti, nu numai prin limbajul artistic ci si prin formula inedita. Compozitional remarcabila este relatia de simetrie data de prima si ultima strofa in care eul liric se concentreaza pe instantele omului de geniu, pentru ca in celelalte trei, Eminescu sa trateze prezenta iubitei si sentimentul de dragste ca pe unul de combulsie totala. Alternanta timpurilor verbale, de la imperfect la perfect-simplu si apoi la prezent-continuu, asigura apropierea eului liric de cititor. Inedite sunt si figurile de stil, dintre care remarcabile sunt: oximoronul(“suferinta dureros de dulce”), metonomia(“para-mi ochii tulburatori”), comparatia cu referinta mitologica(“ ca pasarea Phoenix”), sau personificarea(“ nepasare trista”).Efectul stilistic este asigurat si de marjarea pe anumite intrumente gramaticale precum: adverbul”deodata” sau imperativul “para-mi”.