Cu totii suntem diferiti, unii mai mult decat altii. Cand suntem insa cu mult mai diferiti decat ceilalti, atunci apare o problema, mai ales daca ea are si conotatii medicale. Vorbim in acest referat despre doua probleme cu care din pacate ne confruntam intr-un numar destul de mare la nivel mondial, nu doar in tara noastra, si anume: autismul si sindromul Down.
În 1943 doctorul Leo Kanner la Johns Hopkins Hospital a descris pentru prima dată 11 copii care s-au prezentat la clinica sa cu o combinaţie de deficite grave de vorbire, anomalii în interacţiunea socială şi o înclinaţie spre comportamente stereotipe, repetitive. El a numit tulburarea autism infantil precoce şi la momentul respectiv considera importante două criterii de diagnostic: retragerea socială marcată şi aderenţa obsesivă la rutină. Hans Asperger, în Austria, a descris în acelasi timp o formă atenuată a tulburării, cunoscută azi drept sindrom Asperger. În următoarea decadă clinicieni din S.U.A. şi Europa au descris cazuri asemănătoare (Despert 1951, van Krevelen 1952). Utilizând însă termenul de autism s-a creat confuzie cu termenul folosit de Bleurer (1911/1950) pentru a descrie schizofrenia la adult. Acest fapt a dus la folosirea altor denumiri (schizofrenia copilului, psihoză borderline, psihoză simbiotică, psihoză infantilă), fiecare cu definiţia şi rădăcinile în funcţie de punctele de vedere privind natura şi cauza autismului. Rutter (1968), ca urmare a observaţiilor empirice, a propus patru criterii majore de diagnostic: lipsa răspunsului social si a receptivităţii, afectarea limbajului, comportamente motorii bizare (de la patternuri de joc sărace, la un comportament ritualic şi compulsiv complex), debut preoce (înaintea vârstei de 30 de luni).
