1.1. Teoria fiabilităţii sistemelor

Fiabilitatea unui sistem reprezintă calitatea acestuia de a funcţiona fără defecţiuni un anumit  interval  de timp pentru scopul dat şi în mediul pentru care a fost conceput. Ea se exprimă matematic  prin  probabilitatea  ca  sistemul  să-şi  îndeplinească misiunea în condiţii determinate.

Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilităţii elementelor acestuia şi interacţiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura şi numărul elementelor sale.

Conceptul de fiabilitate acoperă parţial, iar în unele cazuri integrează, criteriile de rentabilitate, productivitate şi securitate a sistemelor. Îmbunătăţind fiabilitatea unui sistem se ameliorează implicit şi securitatea sa, respectiv cazul particular de securitate a muncii în cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale).

În studiul fiabilităţii sistemelor se disting două categorii de elemente (tehnice şi umane), cărora li se urmăreşte îmbunătăţirea fiabilităţii. De-a lungul timpului s-au dezvoltat şi perfecţionat o serie de metode şi tehnici ce permit analiza, evaluarea şi îmbunătăţirea fiabilităţii tehnice. Clasice în acest sens sunt următoarele metode de calcul al fiabilităţii tehnice a sistemelor:

 analiza preliminară a riscurilor;

 analiza modurilor de defectare şi a efectelor;

 analiza arborescentă a defecţiunilor unui sistem;

 analiza pe baza proceselor  stochastice de tip semi-Markov (în timp discret şi în timp continuu);

 metoda binomială etc.

Utilizarea acestor metode a condus la rezultate remarcabile. Totuşi, ele nu s-au repercutat întotdeauna în măsura preconizată, cum s-ar fi putut crede, asupra fiabilităţii globale a sistemului, deoarece intervine factorul uman căruia nu i se poate pretinde să aibă, în condiţii de constrângere temporară, stress etc., o "fiabilitate" constantă.

    1.2 Abordarea ergonomică a securităţii sistemelor de muncă

Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se află în interacţiune constantă şi necesară, în care funcţiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea, în analiza securităţii sistemelor, respectiv a etiologiei şi profilaxiei accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat (loc de muncă, atelier, sector, întreprindere), în care toate elementele sistemului sunt în interacţiune şi care are în vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor componente.

În  cadrul  abordărilor  ergonomice,  accidentele de muncă şi bolile profesionale constituie disfuncţii  ale  sistemului  de muncă,  abateri  de la starea sa  normală de funcţionare. Cauzele

acestor disfuncţii trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a sistemului. În general este vorba de un complex de cauze, care concură la apariţia accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Pentru depistarea lor se pleacă de la analiza locului de muncă, cu accentul pe determinarea riscurilor obiective pe care le implică şi a modalităţilor de manifestare ale acestora; se analizează apoi solicitările psihofiziologice ale operatorului impuse de sarcina de muncă, de utilaje şi de mediul de muncă. Se constată apoi dacă personalul prezintă calităţile necesare (aptitudini, cunoştinţe profesionale şi de securitatea muncii, deprinderi etc.).

O astfel de analiză permite evidenţierea cauzelor reale ale accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale după producerea acestora (analiza postaccident), precum şi depistarea apriorică a "punctelor critice" în sistemul analizat (analiză preaccident).

Un aspect important al explicitării mecanismului producerii accidentelor de muncă în cadrul abordărilor ergonomice îl constituie faptul că accidentul de muncă propriu-zis (vătămarea organismului) este considerat ca verigă finală a unui lanţ de evenimente prealabile, lanţ  care reprezintă schema genezei accidentului (dinamica producerii accidentului).

Contribuţii de seamă la abordarea ergonomică a problemei securităţii în muncă au avut o seamă de cercetători şi şcoli de gândire din diverse ţări, odată cu dezvoltarea ergonomiei în general.

Astfel, în anul 1958, într-o încercare de descriere şi sistematizare a dinamicii producerii accidentelor de muncă, Departamentul Sănătăţii, Educaţiei şi Bunăstării din S.U.A. făcea o clasificare a factorilor accidentogeni, în care se sugera ideea de succesiune şi dependenţă a acestora:  factori  de fond, iniţiali, direcţi şi indirecţi. Plecând de la această clasificare, în anul 1965 cercetătoarea americană J. Surry a elaborat un model decizional al procesului de accidentare, care se situează printre primele schiţe ale genezei accidentului de muncă.

În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au preluat şi dezvoltat modelul Surry, punând accent pe elemente de dinamică în producerea accidentului de muncă. Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident elaborată de ei se prezintă astfel:

1. Perioada premergătoare accidentului:

Factori de fond:

 proprii factorului uman;

 proprii mijloacelor materiale ("agenţi");

 ambientali.

Factori declanşatori:

 proprii factorului uman;

 proprii mijloacelor materiale ("agenţi");

 ambientali.

2. Perioada accidentului:

 tipuri de mişcări (accidentogene) iniţiale;

 reacţii de apărare;

 modalitatea de producere a leziunii.

3. Perioada postaccident:

 scutire medicală şi recuperare;

 spitalizare;

 deces.

În această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii accidentului în toată extensiunea ei. Se remarcă, însă, absenţa din perioada accidentului a factorilor materiali, absenţă, după părerea noastră, nejustificată de realitate.

În acelaşi an, şcoala germană, prin cercetătorul Skiba, a dezvoltat "Teoria purtătorilor de pericole"; punctul de plecare al concepţiei sale l-a constituit analiza relaţiei existente între "persoană" şi "obiect" în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul, după Skiba, este o energie dăunătoare care, dacă este activată, poate provoca daune corporale (accident de muncă) sau materiale (avarie). Energia dăunătoare poate fi asociată atât persoanelor (lucrătorilor), cât şi obiectelor (elementele materiale din sistem), care se constituie astfel în purtători de pericole.

În jurul purtătorilor de pericole - persoană şi obiect - se poate desemna câte o zonă periculoasă, accidentul rezultând din intersecţia celor două zone. Accidentul se diferenţiază de boala profesională deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un interval de timp mult mai mare.

În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole, a dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă în care face deosebire între pericolul asociat obiectelor (pericol direct) şi cel asociat persoanelor (pericol indirect).

În acest model, persoana, obiectul sau ambii pot fi purtători de pericole. Fiecărui purtător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenţei dintre energia funcţională şi rezistenţa specifică la aceasta a corpului persoanei. Dacă diferenţa este pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămări corporale (leziuni sau moarte). În cazurile în care diferenţa este nulă  sau negativă (inclusiv prin sporirea rezistenţei specifice a organismului prin diverse mijloace de protecţie), energia dăunătoare nu are efect asupra persoanei.

Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi involuntară între persoană şi obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se activează brusc şi care are drept consecinţă vătămări corporale. Pentru că este brusc şi neaşteptat, accidentul se deosebeşte de boala profesională, care se produce într-un interval mare de timp.

În ultimul timp, cercetătorii germani, pe baza unei documentaţii detaliate din cele mai noi realizări în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ţinând seama de cele patru elemente ale sistemului de producţie: omul, tehnica, organizarea şi mediul, precum şi de energia dezvoltată de factorul de risc. Se disting astfel următoarele categorii:

 energii mecanice;

 energii electrice;

 energii chimice;

 alte energii;

 factori de ambianţă a muncii;

 factori fiziologici;

 factori psihologici;

 factori organizatorici;

 factori combinaţi.

Fiecare categorie este detaliată în factori de risc şi modalităţi de manifestare concretă a acestora. Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre cele mai complete şi complexe tratări ale problemei în discuţie, remarcându-se şi prin accentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum şi pe interacţiunile acestora. Clasificarea factorilor de risc utilizată în cadrul fostului C.A.E.R. reflectă esenţa şi natura specifică a factorilor de risc. Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării, în sensul cel mai general al cuvântului - mod de existenţă a materiei, atribut inerent al acesteia - s-au delimitat patru categorii de factori: fizici, chimici, biologici şi psihofiziologici. În cadrul fiecăreia se fac detalieri după multe criterii (utilaj, ambianţă, mediu natural, căile de pătrundere în organism, efecte etc.), ajungându-se la un număr total de 57 de factori de risc.

O contribuţie importantă la analiza mecanismelor intime de producere a fenomenului accidentării au cercetătorii belgieni şi francezi, în special din cadrul I.N.R.S. (Faverge, Ombredane, Leplat, Montmolin, Monteau, Cuny, Moyer, Dumaine, Rouanet etc.). Dominanta preocupărilor acestor cercetători o constituie eforturile pentru diagnoza focarelor de accidentare ca posibile disfuncţii accidentogene ale  sistemului de producţie. Luându-se în considerare aspectele concrete ale dinamicii înlănţuirii şi îmbinării cauzelor accidentogene se fac următoarele precizări utile:

 un factor de risc situat "în amonte" în lanţul cauzal poate produce un număr mare şi divers de  efecte accidentogene, fără a se putea preciza forma concretă de manifestare a acestora; în consecinţă, prevenirea la nivelul lor este atotcuprinzătoare, dar nesigură şi imprecisă;

 un factor de risc situat "în aval" în lanţul cauzal, constituind o cauză potenţială imediată de accidentare, poate fi provocat de mai multe cauze situate "în amonte"; prevenirea la nivelul lui reprezintă o cale mai sigură de înlăturare a accidentului respectiv, dar numai a acestuia în împrejurările respective, deci foarte limitat.

Printre cercetările şi inovaţiile metodologice din cadrul I.N.R.S. un loc deosebit îl ocupă abordarea raporturilor de dependenţă dintre cauzele accidentogene, a înlănţuirii acestora în  succesiunea cauză - efect în producerea accidentelor. Relevarea şi sistematizarea factorilor de risc s-a făcut preponderent prin deducţie, plecându-se de la componentele de bază ale oricărui sistem de producţie/activitate, considerate ca fiind: individul, sarcina, materialul şi mediul.  Cu ajutorul unei matrice a înlănţuirii binare "cauză - efect" a acestor componente în combinaţii de câte două, cu elementele fiecărei combinaţii în ambele roluri (de cauză şi de efect), s-au dedus 16 tipuri de situaţii de accidentare. La acestea s-au adăugat 5 tipuri de situaţii determinate de cei patru factori, dintre care ultimul sub două aspecte (ambianţă fizică şi ambianţă socială) şi un factor global de riscuri generale, obţinându-se un număr de 22 de tipuri de situaţii posibile de accidentare. Prin detalierea acestora pe câte două, trei sau mai multe modalităţi concrete, s-a ajuns la un număr total de 64 situaţii posibile de accidentare.

INTRODUCERE

Cap.1.  METODE BAZATE PE TEORIA FIABILITATII SISTEMELOR

1.1. Teoria fiabilităţii sistemelor

1.2 Abordarea ergonomică a securităţii sistemelor de muncă

1.3.  Stadiul actual

2.  Metode de evaluare a nivelului de risc şi de apreciere a nivelului de securitate a muncii

2.1. Metode de inspecţie (controale şi verificări)

2.2. Metode bazate pe modelul Heinrich

2.3. Metode derivate din teoria fiabilităţii

2.3.1. Analiza modurilor de defectare şi a efectelor lor (AMDE)

2.3.2. Metoda arborelui de defecte (ADD)

2.3.3. Analiza preliminară a riscurilor (PHA - Preliminary hazard analysis)

2.4. METODE BAZATE PE ERGONOMIA SISTEMELOR

2.4.1. Metoda Hazop (Hazard-Operability)

2.4.2. Metoda DSF (Diagnosis Safety Form)

2.4.3. Metoda DCT (Diagnostique des conditions du travail)

2.4.4. Metoda SDQ (Safety diagnosis Questionaire)

2.4.5. Metoda MORT (Management oversight and risk tree, Johanson, 1975)

2.4.6. Metoda I.E.R.C.M.

2.4.7. Metoda RENAULT - Franţa

2.4.8. Metoda LEST – Franţa

Cap.2. CONCLUZII PRIVIND STADIUL ACTUAL AL METODELOR DE EVALUARE

CAP. 3.  CONCEPTE  MODERNE  PRIVIND  PREVENIREA

Cap.4. ACCIDENTELE DE MUNCĂ ŞI BOLILE PROFESIONALE

4.1. Accidentele de muncă - o fatalitate?

4.2.  Accidentele de muncă - efecte nedorite ale unor riscuri potenţiale nesoluţionate

4.3. Se pot preveni accidentele de muncă? 

4.4. Costul accidentelor

4.5. Analiza accidentelor de muncă

4.6. Cauzele accidentelor

4.7. Analiza accidentului prin metoda arborelui de cauze

4.7.1. Prezentarea simplificată a arborelui cauzelor 

4.7.2. Analiza accidentului

4.7.3 Aplicaţie la metoda de analiză a accidentelor prin metoda arborelui de cause

Cap.5 . RISCURI PROFESIONALE

5.1. INTRODUCERE ÎN EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE

5.2. UTILITATEA  EVALUĂRII  RISCURILOR  PROFESIONALE

5.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EVALUĂRII RISCURILOR

5.4. METODOLOGIA DE EVALUARE A RISCURILOR PROFESIONALE

5.5. SCOPUL EVALUĂRII RISCURILOR PROFESIONALE

5.6. CONTRIBUŢIA CERCETĂTORILOR ROMÂNI LA EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE

5.6.1. Metoda de evaluare a nivelului de securitate a muncii la agenţii economici 

5.6.2. Metoda de evaluare a managementului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă 

5.6.3. Metoda de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă 

5.6.4. Metode de autoevaluare (autocontrol)

CAP 6. CONCEPTUL DE RISC PROFESIONAL

6.1. PREMIZE TEORETICE - DEFINIŢII ŞI CONCEPTE 

6.1.1. Factorii de risc 

6.1.2. Consecinţă

6.1.3. Gravitatea 

6.1.4. Expunerea 

6.1.5. Probabilitatea 

6.1.6. Risc

6.1.7. Noţiunea de risc acceptabil

6.1.8. Prevenirea

6.1.9. Protecţia

6.1.10. Supravegherea medicala

6.2. Relaţia risc – securitate

CAP. 7. EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE 

7.1. Aprecierea riscurilor profesionale 

7.2. Metodologia de evaluare a riscurilor profesionale 

CAP. 8. METODA  DE  ANALIZĂ A  RISCURILOR PROFESIONALE

CU CARACTER GENERAL

8.1. PREMIZE CE STAU LA BAZA CONSTRUCŢIEI METODEI 

8.1.1. Probabilitatea

8.1.2. Expunerea

8.1.3. Probabilitate corectată

8.1.4. Gravitatea consecinţelor

8.1.5. Gravitatea consecinţelor corectată

8.2. ETAPELE ANALIZEI DE RISC PROFESIONAL 

8.2.1. Definirea sistemului

8.2.2. Identificarea factorilor de risc profesionali proprii sistemului studiat

8.2.3. Evaluarea nivelului de securitate a sistemului analizat

8.2.4. Identificarea personalului expus 

8.2.5. Evaluarea riscurilor profesionale

8.2.6. Cuantificarea nivelului de risc 

8.2.7. Aprecierea riscurilor profesionale reziduale

8.2.8. Analiza riscurilor 

8.2.9. Propunerea măsurilor şi stabilirea priorităţilor de prevenire

Cap. 9. PRINCIPII  GENERALE  DE  PREVENIRE  A  RISCURILOR  PROFESIONALE

9.1. Strategia managerială în domeniul prevenirii  9.2. Propagarea securităţii muncii

9.3. Căile de prevenire şi eliminare a riscurilor profesionale

9.3.1. Evitarea riscurilor profesionale prin alegerea  tehnologiilor, echipamentelor tehnice precum şi a produselor cel mai puţin periculoase încă din faza de concepţie

9.3.2. Evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate din punct de vedere tehnic, în sensul cunoaşterii tuturor factorilor de risc pentru personalul expus la riscurile ce nu au putut fi evitate

9.3.3. Combaterea riscurilor direct la sursă în ideea asigurării protecţiei colective prin carcasări, protecţii restrictive, instalaţii de captare-neutralizare, avertizări optice şi sonore, etc.

9.3.4. Adaptarea lucrului în sensul optimizării ergonomice a sistemului om-maşină acţionând asupra concepţiei locului de muncă, a organizării muncii, a metodelor de lucru şi de producţie

9.3.5. În realizarea obiectivelor de mai sus va trebui să se ţină cont de stadiul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei în sensul adoptării celor mai performante soluţii de prevenire a factorilor de risc. Aplicarea principiilor generale de prevenire trebuie să ţină pasul cu descoperirile ştiinţei şi tehnicii

9.3.6. Prevenirea riscurilor trebuie să se integreze într-un ansamblu coerent care să cuprindă producţia, organizarea locului de muncă şi asigurarea condiţiilor de lucru

9.3.7. Înlocuirea a tot ce este periculos cu altceva mai puţin periculos sau chiar nepericulos

9.3.8. Prioritare trebuie să fie măsurile de protecţie colectivă, iar protecţia individuală trebuie aleasă doar atunci când nu se cunoaşte o altă soluţie

9.3.9. Informarea tuturor lucrătorilor cu privire la factorii de risc existenţi în societate inclusiv cu metodele de protejare