La temelia dreptului civil – ca drept privat prin excelenţă – se află şi trebuie să rămână individul, omul ca subiect de drept distinct, autonom, denumit persoană fizică, precum şi acele drepturi individuale care, de obicei, izvorăsc din exerciţiul liberei voinţe a omului. Este, însă, de subliniat că drepturile individuale sunt ţărmurite de drepturile şi interesele fireşti ale colectivităţii, exprimate prin norme juridice cu caracter imperativ a căror totalitate constituie ordinea publică a statului.

      Ar fi însă greşit ca de aici să se tragă concluzia că aceste drepturi individuale aparţin, în exclusivitate omului privit ut singuli, ca persoană fizică. Ele aparţin, în egală măsură, în limitele specialităţii capacităţii de folosinţă, şi persoanelor juridice – categorie mare de subiecte de drept civil care îndeplineşte un rol important în viaţa economico-socială. Normele dreptului civil reglementează statutul persoanelor juridice. Dintre cele două mari categorii de persoane juridice – publice şi private - , aceste norme se referă, înainte de toate, la persoanele juridice de drept privat. Marea controversă dintre dreptul civil şi dreptul administrativ este cu privire la reglementarea persoanelor juridice de drept public. Antonie Iorgovan subliniază faptul că statul, comuna şi judeţul sunt „personificate”, adică au iniţiativă, răspundere şi capacitate juridică de a face atât acte de putere publică, cât şi acte patrimoniale. Acest motiv îl face pe autor să conchidă că statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, politico-teritoriale, adică persoane juridice care au dreptul de comandă, putând aplica constrângerea în limitele unui teritoriu. Aceste persoane juridice participă, în primul rând, la raporturile juridice de drept public, având drepturi şi obligaţii corespunzătoare acestui domeniu juridic. Însă, aceste subiecte de drept participă şi în raporturi de drept privat, inclusiv în cele de drept civil, în care au aceeaşi poziţie juridică de egalitate ca şi subiectele de drept privat.

      Orice persoană juridică este titularul capacităţii juridice (căreia i se spune şi capacitate de drept). Prin această capacitate înţelegem aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de orice fel, deci nu numai civile, precum şi de a le exercita, respectiv executa în condiţiile legii. Este vorba de o capacitate juridică unică, ce aparţine oricărui subiect de drept. Având în vedere că o persoană juridică participă în diferite feluri de raporturi juridice, aparţinătoare diferitelor ramuri de drept, sfera acestor raporturi juridice este determinată pe categorii de persoane juridice, de limitele obiectului de activitate pentru care a luat fiinţă subiectul de drept respectiv.

      Ministerul Apărării este o persoană juridică de drept public înfiinţată prin lege. Ca orice subiect de drept public, capacitatea juridică civilă a Ministerului Apărării cuprinde cele două forme: capacitate juridică civilă de folosinţă şi capacitate juridică civilă de exerciţiu. Conţinutul celor două forme se încadrează în limitele principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

       Actele încheiate de Ministerul Apărării sunt supuse unui regim special. În principal, această persoană juridică de drept public se supune unui regim juridic de drept public, având în vedere patrimoniul său format în mare parte din bunuri proprietate publică a statului, adică de importanţă generală. Bunurile proprietate privată sunt supuse unui regim de drept privat, astfel, Ministerul Apărării participând la raporturi juridice de drept civil, comercial.

       Câtă vreme trăieşte în sânul naturii, omul este animal, individ redus la nivelul nevoilor biologice. O dată grupaţi în societăţi civile organizate politic, oamenii capătă o nouă dimensiune, aceea de purtători de drepturi şi obligaţii. Din acest punct de vedere ei sunt persoane participând la viaţa juridică ca subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – în calitate de persoane fizice, fie în colectivitate – în calitate de persoane juridice .

       Pentru aceste considerente, majoritatea doctrinei juridice defineşte persoana ca fiind orice fiinţă capabilă de a avea drepturi si obligaţii, deci, de a fi subiect de drept . 

      Dreptul roman a cunoscut atât teoria persoanei fizice, cât şi teoria persoanei juridice, însă aceasta din urmă a fost dezvoltată şi aprofundată de-abia în dreptul modern .

        Subiectul de drept, desemnat cu numele de persoană, se manifestă în contextul vieţii sociale ca titular de drepturi şi obligaţii. În această calitate, pe care legea o recunoaşte nu numai indivizilor, ci, în anumite condiţii, şi unor grupuri organizate, oamenii stabilesc între ei diverse relaţii, raporturi sociale. O mare parte dintre aceste raporturi sociale, intrând sub incidenţa normelor juridice, se metamorfozează în raporturi juridice. În acest cadru are loc exercitarea drepturilor recunoscute de lege şi se impune executarea obligaţiilor valabil asumate. Ca urmare, constatăm: calitatea de subiect de drept este în permanenţă dublată de calitatea de subiect a raportului juridic.

        Cuvântul persoană are ca sursă etimologică limba latină. Astfel, noţiunea de „persoană” provine din phersum , termen ce desemna masca pe care actorii o purtau în amfiteatru, mască ce îi dădea vocii actorului un volum mai mare . S-a ajuns la sensul juridic al cuvântului „persoană”, considerându-se că individul, în viaţa juridică, are un rol de jucat, precum actorul – persoană . Persoana, în dreptul roman, putea fi un om, dar putea fi şi o colectivitate, de pildă, o cetate. La Roma nu era de ajuns, pentru a fi persoană, să fii om. Străinii, la început, şi sclavii nu au fost consideraţi persoane. Numai prin dezrobire, din obiect de drept sclavul devenea subiect de drept .

        În acelaşi timp cu termenul „persoană”, romanii mai întrebuinţau, pentru a desemna conceptul de subiect de drept, şi pe acela de „caput”, ceea ce înseamnă cap, adică partea superioară a corpului omului, partea abstractă prin care el gândeşte. În dreptul roman, capacitatea juridică se caracterizează prin cuvântul caput, precum în regula: servus nullum caput habet ( sclavul nu are capacitate) , sau după cum rezultă din regula capitis deminutio – micşorare a capacităţii. De la acest cuvânt provine noţiunea de capacitate. Termenul în sine, „persona – personare”, ca verb, are semnificaţia „a răsuna, a face zgomot”, iar substantivul „persona” semnifică, pe de o parte, masca cu lamele metalice şi sonore pe care artiştii vechii Rome o puneau pe cap pentru a-şi spori volumul vocii, dar şi, în sens figurat, noţiunea de „figură” a cuiva.

      Dicţionarele mai atribuie cuvântului „persona” şi semnificaţia de „personaj de teatru”, cu sensul de „rol” ceea ce, dealtminteri este cât se poate de firesc, având în vedere că pentru fiecare rol se utiliza o mască determinată, invariabilă. De asemenea, sensul de „figură”, „statuie”, dar şi „om” completează sfera de semnificaţii a latinescului „persona”.

        Interesant este, însă, faptul că în vechiul drept românesc se exprima ideea de persoană prin noţiunea de „obraz” sau „faţă”, deşi Codul Calimach foloseşte în tot cuprinsul părţii I noţiunea de „persoană” .

       Preluând instituţiile fundamentale din dreptul privat roman, dreptul civil modern foloseşte diviziunea în persoane fizice şi persoane juridice sau morale .

       Persoana fizică desemnează orice fiinţă umană. Menţionăm că nu întotdeauna s-a acceptat această idee, astfel încât o îndelungată perioadă din istoria omenirii s-a considerat că sclavul nu este fiinţă umană şi, în consecinţă, nu are drepturi şi nu îşi poate asuma obligaţii.

       Persoanele juridice sunt ficţiuni juridice cărora legea le-a dat personalitate juridică pentru a le permite să-şi exercite anumite drepturi şi să-şi execute anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu, statul, societăţile comerciale, comuna, asociaţiile şi fundaţiile etc. Noţiunea de persoană juridică poate fi utilizată pentru a distinge activitatea privată şi activitatea profesională a unei persoane fizice, astfel că un întreprinzător care nu doreşte să antreneze întreg patrimoniul de care dispune într-o activitate profesională, îşi poate constitui o societate cu răspundere limitată, unipersonală, dotată cu personalitate juridică, deci un subiect de drept distinct, cu un patrimoniu diferit de cel al persoanei fizice, întreprinzătorul unic acţionar.

        Premisa ca o persoană să fie subiect de drept este recunoaşterea capacităţii ei juridice de legea în vigoare.

        Natura persoanei juridice a făcut obiectul de controversă, de-a lungul timpului fiind elaborate mai multe teorii.

a) Teoria ficţiunii. Prima tentativă de rezolvare teoretică a problemei naturii persoanelor juridice o întâlnim la Sini Caldus Fliscus (papa Inocentiu al IV-lea) jurist canonic, care în secolul al XIII-lea a căutat să explice cum de este posibil ca o  asociţie de persoane fizice să fie considerată o singură persoană, un singur subiect de drept. Această problemă şi-a pus-o cu privire specială la aşezămintele bisericeşti. Concluzia la care a ajuns este că temeiul considerării acestor asociaţi ca o persoană este o ficţiune. Persoana juridică se prezintă astfel ca o „persoană închipuită”, un fel de imagine, „care se percepe mai degrabă cu mintea, decât cu simţurile” . Autorul ficţiunii este legiuitorul, care extinde calitatea de persoană la entitatea creată artificial .

        Pornind de la acest fundament, R. von Savigny a elaborat teoria sa – devenită clasică – în secolul al XVIII-lea. Teoria clasică a ficţiunii consideră că persoanele juridice sunt subiecte de drept, care nu există decât scopuri juridice. Pe când persoana fizică există în realitate, iar dreptul nu face altceva decât să o recunoască ca subiect de drept, persoana juridică are o existenţă pur juridică, generată de o concesiune legală din partea legiuitorului, care o instituie .

      La sfârşitul secolului al XIX-lea teoria ficţiunii apărea ca depăşită, fiind formulate unele opinii care, deşi nu s-au cristalizat ca teorii ale personalităţii juridice, au constituit, totuşi, critici la adresa teoriei dominante până atunci.

      Astfel, R. von Ihering arată că a fi subiect de drept înseamnă a fi subiectul unor interese protejate de drept  şi că adevăratele subiecte de drept nu sunt persoanele juridice, ci membrii care le alcătuiesc, persoana juridică nefiind decât o formă de manifestare, în raporturile juridice, a persoanelor fizice care o compun.

b) Teoria realităţii. Promotorii tezei realităţii înţeleg persoana juridică fie ca expresie a voinţei grupului, distinctă de voinţa indivizilor ce o alcătuiesc (realitatea sociologică), fie ca entitate organizată care urmăreşte satisfacerea unui scop propriu (realitatea tehnică) .

        Varianta realităţii sociologice, dezvoltată în Germania secolului al XIX-lea, a avansat ideea că, de îndată ce o grupare de indivizi poate să exprime o voinţă colectivă, distinctă de voinţele individuale ale membrilor săi, devine o persoană juridică aptă să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Intervenţia legislativă nu este necesară în procesul de creare a noului subiect de drept, căci acesta deja există, de la momentul manifestării de voinţă. Statul este chemat doar să îl recunoască drept titular de drepturi şi obligaţii, aşa cum procedează şi în cazul persoanelor fizice.

       În varianta realităţii tehnice, persoana juridicăexistă de îndată ce grupul are o organizare suficientă pentru a pune în mişcare propria voinţă, îndreptată spre atingerea unui scop determinat, distinct de interesele individuale. Desigur, persoana juridică în raporturi juridice, reprezentată fiind de către organele de conducere. Această realitate de ordin tehnic nu contrazice însă existenţa entităţii colective ca realitate juridică. De altfel, procedeul reprezentării nu este străin vieţii juridice. Nu numai persoanele juridice, dar şi minorii fără capacitate de exerciţiu şi incapabilii sunt reprezentaţi la încheierea actelor juridice.

      Apărută ca reacţie la ficţiune, teza realităţii, tehnice sau sociologice, anihilează rolul statului în crearea subiectului colectiv de drept. Acreditarea ideii că orice colectivitate care dispune de un scop şi o organizare proprie devine, de plin drept, persoană juridică, îndepărtând astfel în totalitate intervenţia legiuitorului, este ea însăşi o ficţiune .

c) Teoria realităţii concrete a apărut la finele secolului al XIX-lea în două curente: în varianta teoriei organice se consideră că persoana juridică este o realitate de fapt şi nicidecum o ficţiune; în varianta teoriei voinţei colective se apreciază că un colectiv poate fi privit ca o persoană dacă are o voinţă colectivă distinctă de voinţele individuale .

d) Teoria patrimoniului de afectaţie exprimă ideea că persoana juridică este un simplu patrimoniu impersonal, care nu aparţine în colectiv asociaţilor, ci scopului, destinaţiei pentru care a fost constituit.

e) Teoria proprietăţii colective a fost promovată de juristul francez Marcel Planiol. În concepţia lui, persoana juridică desemnează existenţa unor bunuri colective constituite ca mase distincte în posesia unui grup de oameni, şi ca urmare, ideea personalităţii morale trebuia înlocuită cu aceea de proprietate colectivă.

f) Teoria colectivului susţine că fundamentul persoanei juridice îl constituie, în primul rând, întregul popor în calitatea sa de proprietar unic şi exclusiv al bunurilor şi mijloacelor repartizate de stat diferitelor organizaţii pentru a le servi la exercitarea atribuţiilor şi la îndeplinirea sarcinilor stabilite prin planul economic.

       O variantă mai recentă a teoriei colectivului, teoria colectivului unic, susţine că fundamentul persoanei juridice trebuie căutat şi găsit exclusiv în colectivul său.

g) Teoria colectivului specific susţine că persoana juridică, indiferent de natura ei este o emanaţie a colectivului de oameni ai muncii, care în cazul asociţiilor sunt reuniţi în virtutea calităţii de membru, iar în cazul instituţiilor, prin raporturi juridice de muncă.

       În dreptul privat, în funcţie de teoria de la care s-a pornit, persoana juridică a fost reglementată în mai multe feluri. Reglementările legale nu fac trimitere directă la una sau alta dintre teorii. Totuşi putem considera ca făcând parte din regimurile juridice influenţate de teoria ficţiunii pe acelea care acordă funcţie constitutivă de persoană juridică actului prin care statul admite funcţionarea acestui subiect de drept. În opoziţie cu aceste reglementări, teoriile realităţii, mai cu seamă teoria instituţională a lui Saleilles şi teoria realităţii tehnice a lui L. Michoud, consideră persoana juridică o realitate pe care statul, în mod legal, nu îl poate nici crea şi nici suprima. Statul trebuie să recunoască existenţa lor şi să autorizeze funcţionarea. Această recunoaştere are doar caracter declarativ, prin care organul de stat constată existenţa independentă a subiectului  de drept respectiv.

        Nu doar modul de constituire a persoanei juridice este conceput diferit de cele două mari orientări, ci şi funcţionarea sa, în primul rând capacitatea civilă de care beneficiază. Comparând cele două categorii de persoane, doctrina este unanimă în a accepta principiul specialităţii în cazul persoanelor juridice, faţă de o persoană fizică, care are o capacitate juridică generală. Interpretarea capacităţii de drept a persoanei juridice se face diferit în reglementările legale influenţate de teoria ficţiunii si de teoria realităţii. Teoria ficţiunii considerând persoana juridică rodul unei concesiuni legale, interpretează foarte strict specialitatea capacităţii juridice a acestor subiecte de drept şi se consideră că eventuala modificare a capacităţii este posibilă doar prin modificarea actului normativ prin care s-a acordat concesiunea ce stă la baza existenţei subiectului de drept .

      Reglementările inspirate din teoria realităţii interpretează mult mai elastic specialitatea capacităţii juridice a persoanei juridice. Fiind o realitate juridică, persoana juridică are toate drepturile care-i sunt necesare pentru realizarea scopurilor. Dacă persoana juridică este de natură asociativă , asociaţii pot modifica scopul său, această modificare având ca efect modificarea capacităţii.

         În cazuri concrete, statutul legal al persoanei juridice este, desigur, mult mai complex. Nu toate persoanele juridice sunt supuse aceleiaşi proceduri de înfiinţare şi de limitare a capacităţii juridice. Regimul aplicat persoanei juridice în unele state, cum este şi în România, cuprinde acte normative din diferite epoci, reflectând teorii foarte diferite.

        Se impune, deci, optarea pentru un singur principiu cunoscut sau să se contureze o soluţie nouă, originală, care să satisfacă cerinţele vieţii practice actuale şi, pe această bază, să se adopte o nouă reglementare generală, cuprinzătoare şi unitară, privitoare la statutul legal al persoanelor juridice.

        În lipsa unei definiţii exprese a noţiunii de persoană juridică, în doctrină au fost formulate mai multe definiţii ale acestui subiect de drept.

       A defini persoana juridică, ca subiect de drept autonom, pare a fi o problemă dificilă, deoarece teoriile cunoscute în această privinţă influenţează nemijlocit această operaţiune teoretică; nu este totuna că o persoană juridică este autorizată sau recunoscută, ea este supusă controlului judecătoresc sau administrativ, dacă capacitatea juridică este înţeleasă restrictiv sau mai elstic etc. 

        Din punctul de vedere al lui C. Stătescu, „persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil” şi persoana juridică este „un colectiv de oameni având structură organizatorică bine determinată, dispunând de independenţă patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesele obşteşti” .

        În concepţia lui M. Costin „persoana juridică este colectivitatea umană ( formată prin gruparea mai multor indivizi sau prin asocierea – între ele, ori cu asemenea indivizi – a unor grupări de oameni preexistente) care are capacitatea de subiect distinct de drept, dacă se bucură de o organizare de sine stătătoare şi de un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obştesc” . Gh. Beleiu arată că prin persoană juridică se înţelege „acel subiect de drept civil care constă într-un colectiv de oameni ce întruneşte condiţiile stabilite de lege pentru a avea această calitate” .

        E. Lupan defineşte persoana juridică ca „o colectivitate umană formată direct din persoane fizice sau asocierea altor persoane juridice, în condiţiile stabilite de lege, care participă în nume propriu la raporturi juridice, ca subiect de drept distinct, având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu distinct, afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul obştesc” .

       O. Ungureanu apreciază că, din perspectiva dreptului civil, „persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare şi patrimoniu proprii, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile şi asumării obligaţiilor corelative conferite de lege” . 

       Aproape toate teoriile care au încercat circumscrierea naturii juridice a acestor subiecte de drept au surprins note importante ale fenomenului, dar au o trăsătură comună negativă: în explicarea naturii persoanei juridice au în vedere numai persoanele juridice colective, asociative. Această tendinţă a culminat în teoriile formulate în privinţa „colectivismului” juridic, ajungându-se la teoria „dublului colectiv”, precum şi la încercarea de a înlocui conceptul de „persoană juridică” cu aceea de „subiect colectiv de drept”. A avea în vedere numai persoanele juridice colective şi scăparea din vedere a persoanelor juridice individuale împiedică dezvăluirea reală a esenţei conceptului de persoană juridică. De altfel, ni se pare că pot fi izolate, separate numai acele fenomene care sunt legate unele de altele. De aceea, după părerea noastră se pot evidenţia mai bine elementele comune şi cele particulare ale persoanei juridice, în raport cu persoana fizică, dacă pornim de la realităţile existente, care demonstrează prezenţa a numeroase categorii de persoane juridice de drept public şi de drept privat.

       Fără îndoială, conţinutul noţiunii persoană juridică nu se suprapune cu noţiunea de personalitate juridică. Termenul personalitate, revendicat de mai multe ştiinţe ( psihologie, sociologie, antropologie etc.) este definit cu accente, în funcţie cu unghiul de vedere al disciplinei respective. Adesea, sensul este strict şi delimitativ – personalitate ştiinţifică, culturală, politică, invocându-se astfel individul caracterizat prin „capacităţi şi realizări ieşite din comun” .

       În schimb, entitatea cu patrimoniu propriu, organizată pentru atingerea anumitor obiective beneficiază de personalitate juridică numai din momentul îndeplinirii cerinţelor legale. Dobândirea personalităţii juridice marchează recunoaşterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobândirea personalităţii juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul juridic.