Societatea evoluează, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin modificările ce au loc permanent în structurile sale. Nu există grup sau societate într-o stare de inerţie completă, deoarece în orice moment există elemente de diferenţiere între oameni şi apar noi agenţi sociali. Dar, în fiecare societate umană, indiferent de nivelul de dezvoltare a civilizaţiei, fiinţează mecanisme care determină intervenţia socială atât de necesară pentru satisfacerea interesului şi trebuinţelor fundamentale ale oamenilor. Există deci o schimbare continuă în societate şi, din această cauză, ea este o stare specifică a vieţii sociale, a culturii, a comportamentului social. 

        Intervenţia în câmpul social constă în organizarea voluntară a unor acţiuni destinate să modifice cursul unor evenimente: să blocheze evoluţii sociale defectuoase, să restructureze instituţii devitalizate, să ofere noi şanse unor grupuri defavorizate. Realizată de către profe¬sionişti, intervenţia socială se înfăptuieşte printr-un act social, exprimat în numele societăţii sau al unei comunităţi, în scopul tratării sau prevenirii disfuncţionalităţilor sociale, personale sau colective. Este o încercare de reinserţie, o refacere a unor organisme bolnave sau de repunere pe linie a unor existenţe în derivă.

        Armata, ca instituţie a statului, poate, vrea şi trebuie să stabilească diverse raporturi cu societatea civilă, respectiv cu organizaţiile acesteia. Aceste raporturi sunt determinate de caracteristicile actuale şi de tendinţele de evoluţie ale societăţii româneşti, şi sunt influenţate, atât de trăsăturile şi de evoluţia instituţiei militare, cât şi de caracteristicile şi evoluţia probabilă a organizaţiilor societăţii civile.

       Nu trebuie uitat că într-o societate în care există probleme spinoase cum ar fi diminuarea civismului, delincvenţă, corupţie, crimă organizată, consum şi trafic de droguri sau violenţă, armata apare ca un pol de stabilitate şi de securitate, având o puternică influenţă asupra mediului social (prin anii 50 ai secolului trecut se făceau în armată şi cursuri de alfabetizare şi de calificare profesională a tinerilor încorporaţi).

         Aceasta face ca încrederea populaţiei în instituţia militară să rămână la cote înalte. Practic, armata ocupă locul doi, în barometrele de opinie, după Biserică, în ceea ce priveşte gradul de încredere al populaţiei în această instituţie.

     Agregarea comunităţilor umane la nivelul unor sisteme naţionale a condus la apariţia primelor guverne. Pentru gestionarea situaţiei la nivel teritorial a fost necesară constituirea unor forme administrative. Putem enumera aici:

• sistemele administrative din Egiptul antic; 

• sistemele administrative din timpul dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), care sugerau pornind de la preceptele confucianiste, modul de acces al indiviziunilor la guvernare primând calitatea indivizilor şi nu poziţia socială; 

• Imperiile administrative grec şi roman controlate de la centru prin legi şi proceduri. 

     Modelul tradiţional de administraţie publică datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, structurile democratice dezvoltându-se odată cu apariţia statului modern. S-a trecut astfel de la sistemele de administraţie bazate pe loialitatea faţă de un individ (rege sau ministru), la sisteme administrative în care individul este devotat statului în raport cu componentele sistemului legislativ. În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost necesare reforme asociate cu modelul tradiţional de administraţie. 

       Oricărei societăţi umane, tradiţionale sau moderne, îi este specifică o anumită structură socială, adică un mod de distribuţie a statusurilor şi rolurilor sociale, a modelelor recurente de comportare, de activate în relaţiile interumane. Structurile relativ stabile de statusuri şi roluri, având menirea de a conduce la satisfacerea anumitor nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii sociale, se constituie ca instituţii. Diversitatea nevoilor sau funcţiilor sociale se asociază cu diversitatea instituţiilor.

       Istoria societăţilor umane este şi o istorie a diversificării instituţiilor. Pe măsură ce societăţile devin mai mari, mai diversificate, mai diferenţiate, o anume activitate socială, care era îndeplinită doar de o instituţie, ajunge să fie realizată de un set de instituţii . Pe lângă diferenţierea instituţională, bazată pe specializare funcţională, apare şi un proces de sectorializare instituţională, adică de ordonare a instituţiilor specializate în îndeplinirea anumitor funcţii în diverse domenii ale vieţii sociale ; un domeniu sau sector social oarecare. Pe lângă instituţiile economice sau cele specifice familiei, se mai disting instituţiile politice, de cercetare ştiinţifică şi tehnologică, medicale, culturale, educaţionale, religioase, de comunicare în masă sau de protecţie şi control social. Diversitatea actuală a instituţiilor este produsul istoric al diferenţierii lor ca urmare a multiplicării nevoilor şi funcţiilor sociale. Pe lângă această tendinţă istorică generală, care pune în evidenţă diversificarea instituţiilor, se poate vorbi şi de o varietate sincronă a instituţiilor de la o comunitate umană la alta. Aceleaşi în termeni generali şi cu referinţă la o epocă istorică dată, instituţiile diferă de la o comunitate la alta şi au consecinţe diferenţiate asupra performanţelor comunitare. 

      Termenul de instituţie vine din latinescul instituere, care înseamnă a ridica, a întemeia, a aşeza, iar institutio este aşezământ, întemeiere, înfiinţare. Deşi instituţiile sunt omniprezente în viaţa noastră de zi cu zi, pe stradă sau la locul de muncă, într-o sală de spectacol sau într-un grup de discuţie ce tinde spre o decizie, ele nu pot fi cu uşurinţă, de fiecare dată, precizate, măsurate şi evaluate. Ele sunt încorporate în relaţiile sociale, dar, totodată, sunt dincolo de ele, în afara lor, acţionând ca reguli ale jocului social. Instituţiile publice şi autorităţile administrative se constituie ca un subsistem al sistemului social global şi funcţionează pentru a contribui la satisfacerea intereselor publice generale şi specifice. 

1. grupurile de persoane solicitate să rezolve probleme importante pentru întreaga colectivitate, şi, astfel, ele îndeplinesc funcţii publice (primărie, prefectură, minister etc.);

2. forma organizatorică a unui ansamblu de acţiuni exercitate de membri ai grupului în numele grupului;

3. ansamblul de tehnici şi de mijloace de acţiune ce permit unor membri ai grupului să exercite funcţii publice, având drept scop satisfacerea nevoilor şi reglementarea acţiunilor întregului grup;

4. rolurile sociale ale unor membri deosebit de importante pentru întreaga viaţă a grupului şi anume rolul social al primarului, al membrilor consiliului local, al funcţionarilor. 

        Din enumerarea accepţiunilor instituţiilor reiese rolul jucat de structuri şi rolul jucat de persoane. 

• Instituţiile sunt structuri sociale care au atins un grad înalt de mobilitate.

• Instituţiile sunt compuse din elemente cultural-cognitive , normative  şi reglatoare care, împreună cu unele activităţi şi resurse  asociate lor, furnizează stabilitate  şi semnificaţie vieţii sociale.

• Instituţiile se transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori incluzând sisteme simbolice, sisteme relaţionale, rutine şi artefacte.

• Instituţiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global la relaţiile locale interpersonale.

• Instituţiile au prin definiţie o conotaţie de stabilitate, dar se supun proceselor de schimbare , atât celor de creştere cât şi celor discontinue.

        Conform acestei concepţii, instituţiile sunt structuri ce prezintă mai multe faţete, durabile social, formate din elemente simbolice, activităţi sociale şi resurse materiale. Instituţiile îşi evidenţiază proprietăţile specifice: sunt relativ rezistente la schimbare, au tendinţa să se transmită din generaţie în generaţie, să se menţină şi să se reproducă.

      Mihaela Vlăsceanu  definea instituţiile publice ca fiind „cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea  vieţii individuale şi cadrele relaţionale prin care se structurează activităţile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât şi recompense sau imbolduri pentru performanţe mai înalte”. Pentru a-şi satisface necesităţile, oamenii intră în relaţii şi practică anumite comportamente. Dacă aceste comportamente sunt repetate o anumită perioada de timp, ele ajung să se fixeze în obiceiuri standardizate. La un anumit moment, practicile de urmărire a anumitor scopuri sunt codificate şi capătă o expresie legală. Din această clipă, putem vorbi de o instituţionalizare a relaţiilor sociale. Instituţionalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate în cadrul unui sistem social.   

       Instituţiile sunt ansambluri sociale în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt investiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de influenţare şi control social. Rezultă că în acest mod comportamentele individuale instituţionalizate sunt sancţionate explicit şi eficient de către autoritatea desemnată de grup . 

• activitatea lor este dependentă de sectorul guvernamental; 

• managementul sectorului public controlează activitatea organizaţiilor cu scop lucrativ. 

       În cadrul acestor instituţii avem în vedere şi politicile sociale, industriale şi de investiţii. În cazul în care controlul guvernamental este prea rigid, instituţiile publice îşi pierd statutul de entităţi independente, astfel că nu mai sunt rentabile pentru public . Succesul instituţiilor publice depinde şi de modul în care Guvernele vor găsi mecanismele de motivare şi control adecvate fără a implementa proceduri rigide la nivelul fiecărei entităţi publice.

      Dacă managerii din organizaţiile private au în vedere, în primul rând, profitul, scopul managerilor din instituţiile publice este satisfacerea interesului general.

• pregătirea şi adoptarea de acte normative; 

• punerea în executare a legilor; 

• supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic. 

     O instituţie publică  vinde bunuri şi servicii care asigură facilităţi precum: servicii de telecomunicaţii, electricitate, aprovizionarea cu gaze şi apa, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii financiare (bănci, companii de asigurare) . Obiectivul unei instituţii  publice este servirea interesului public. Sunt situaţii în care iniţiativa particulară nu poate acoperi cerinţele societăţii şi de aceea sunt necesare instituţii specifice. 

        Instituţiile posedă mai multe elemente prin care pot fi definite şi caracterizate. Instituţiile au un anumit scop, care este definit pe baza unor nevoi importante comune şi a unor valori comune. În vederea atingerii scopului, instituţiile realizează o serie de funcţii, de activităţi precis stabilite şi reglementate. Funcţiile sunt îndeplinite de anumite persoane care trebuie să se conformeze rolurilor instituţionale stabilite. Scopul este atins cu ajutorul unor mijloace, al unor procedee şi instalaţii. Aceste mijloace pot fi materiale şi simbolice.

       Fiecare instituţie posedă anumite simboluri, prin care ele se particularizează şi se impun atenţiei indivizilor. Drapelul naţional, drapelele de lupta ale unităţilor militare, uniformele, emblemele, mărcile de fabrică, imnurile, cântecele sunt simboluri prin care instituţiile sunt reprezentate. Rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în coduri de comportament: constituţii, legi, coduri civile, convenţii, coduri profesionale, regulamente. În societăţile contemporane, codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris. Pe lângă reglementările scrise, există şi reglementari orale, fixate în tradiţia informală. Codurile de comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul instituţiei şi relaţiile cetăţenilor cu instituţia. Respectarea codurilor de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este marcată prin sancţiuni pozitive (decoraţii, diplome, recompense) şi negative (amenzi, pedepse, proceduri disciplinare).

      Instituţiile îşi elaborează şi sisteme de valori şi norme specifice, prin care se urmăreşte obţinerea coeziunii membrilor instituţiei şi se justifică raţional scopul instituţiei şi relaţiile acesteia cu celelalte instituţii. ”Cultura oferă membrilor organizaţiei un sentiment de identitate organizaţională şi generează un angajament referitor la credinţele şi valorile împărtăşite”, afirma Edgar Schein .

     În formularea ideologiilor, un rol important revine intelectualilor. În raport cu instituţiile, activitatea intelectualilor este orientată de doua forţe: fidelitatea faţa de instituţie şi preocuparea pentru adevăr. Dacă aceste două laturi sunt compatibile, instituţiile beneficiază în mare măsură de activitatea intelectualilor; dacă între ele se produce o separare, instituţiile sunt subminate prin atacuri critice. Există numeroase exemple de intelectuali care au abandonat fidelitatea faţă de instituţie pentru fidelitatea faţă de adevăr (Platon, Galilei, Morus).

a) satisfacerea unor nevoi sociale dintr-un anumit domeniu (promovarea relaţiilor dorite şi reprimarea celor nedorite); 

b) asigurarea continuităţii vieţii sociale.

     Aceste scopuri sunt urmărite prin realizarea unor funcţii şi cu ajutorul unor mijloace şi procedee. Funcţiile pot fi manifeste (exprimate clar în scopurile şi ideologiile instituţiilor şi derivate din scopuri) şi latente (neintenţionate, produse secundare ale funcţiilor manifeste). Funcţiile manifeste şi latente se pot completa, dar se pot şi opune. Instituţiile culturale care se ocupă de creaţia folclorică contribuie la promovarea acestui gen de creaţie, dar, în acelaşi timp, ele pot conduce la standardizarea ei şi la dispariţia specificităţii locale.

În fiecare societate există numeroase tipuri de instituţii sociale, care pot fi clasificate după mai multe criterii.

a) Instituţii formale şi informale:  în cazul instituţiilor formale, scopul, obiectivele, procedeele de acţiune, modul de organizare, rolurile sunt precis stabilite şi reglementate prin prescripţii cu caracter juridic. În cazul instituţiilor informale , reglementarea se face pe baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea activităţilor şi rolurilor acţionează atât timp cât durează o anumită activitate.

b) Instituţii economice: în aceasta categorie sunt cuprinse toate instituţiile care se ocupă de producerea, circulaţia şi desfacerea bunurilor, prestarea de servicii şi organizarea muncii (întreprinderi industriale şi agricole, servicii publice, band, cooperative etc.).

c) Instituţii politice şi juridice: sunt instituţii care se ocupă de cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii . În această categorie intră parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procuratura, poliţia, închisorile. În societăţile contemporane, instituţiile politice şi juridice se întrepătrund atât de mult în exercitarea funcţiilor lor, încât este greu de făcut o demarcate netă între ele. Deseori, ele sunt considerate împreună ca instituţii politico-juridice.

d) Instituţii culturale educative: aceste instituţii au ca scop menţinerea tradiţiei culturale şi dezvoltarea creaţiei culturale, socializarea indivizilor conform normelor şi valorilor sociale existente în societate. În această categorie intră grădiniţele de copii, şcolile, institutele de învăţământ superior, aşezămintele culturale, mijloacele de comunicare de masă.

e) Instituţii religioase: Aceste instituţii organizează activitatea cultelor şi relaţiile credincioşilor cu clerul. Importanţa acestor instituţii este foarte diferită de la o societate la alta. În societăţile cu un nivel ridicat de religiozitate, instituţiile religioase ocupă un rol central în sistemul instituţiilor sociale. În societăţile contemporane dezvoltate, ele au pierdut mult din influenţă .

Misiunea unei instituţii publice reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind:

• produsele şi serviciile publice oferite pentru satisfacerea nevoilor generale şi specifice;

• segmentul de piaţă din sectorul public căruia li se adresează;

• nivelul administrativ;

• unitatea administrativ-teritorială şi colectivitatea locală unde sunt oferite serviciile;

• mijloacele tehnice folosite pentru producerea şi furnizarea lor;

• viziunea generală a reprezentanţilor managementului instituţiei publice vis-à-vis de funcţionarii publici, de sectorul public şi de particularităţile unităţii administrativ-teritoriale în care îşi desfăşoară activitatea.

• Care este rolul instituţiei publice în domeniul în care activează şi în ansamblul sectorului public?

• Care sunt produsele şi serviciile publice oferite de instituţia publică?

• Care sunt consumatorii de produse şi servicii în fiecare din domeniile în care acestea activează?

• Care sunt segmentele de piaţă din sectorul public unde vor fi oferite produsele şi serviciile publice?

• Care sunt valorile şi aspiraţiile promovate în cadrul instituţiei publice?

• Care este ţelul principal al reprezentanţilor managementului public?

• Care sunt preocupările pentru imaginea publică a instituţiei?

• Care este atitudinea reprezentanţilor managementului public faţă de funcţionarii publici din cadrul instituţiei?

• Care este percepţia funcţionarilor faţă de reprezentanţii managementului public şi de clienţii persoane fizice sau juridice?

• Care este atitudinea funcţionarilor publici faţă de activităţile implicate de produsele şi serviciile realizate şi furnizate?

        Urmând punctual întrebările de mai sus, se poate contura, la modul general, misiunea unei instituţii publice. 

      Rolul instituţiei publice este acela de a oferi produse şi servicii publice de cea mai bună calitate pentru satisfacerea nevoilor sociale generale şi specifice pentru persoane fizice şi juridice, în condiţii de eficienţă economică.

      În funcţie de domeniul în care este profilată instituţia publică, se menţionează expres produsul, serviciul, respectiv gama de produse şi servicii publice pe care le oferă. Reprezentanţii managementului public pot menţiona din gama sortimentală de servicii publice doar câteva considerate reprezentative, fapt care semnifică preocuparea mai mare pentru cele nominalizate, nu însă în defavoarea celorlalte categorii şi tipuri de servicii

precizate în cadrul legislativ.

      Este importantă nominalizarea în conţinutul misiunii instituţiei publice a beneficiarilor de produse şi servicii. Aceştia se diferenţiază în funcţie de domeniul în care instituţia publică desfăşoară activitatea şi de specificul obiectului de activitate. Este normală şi evidentă o astfel de nominalizare a consumatorilor determinată atât de multitudinea serviciilor publice oferite, cât şi de varietatea clienţilor, în special pentru instituţiile din administraţia publică, care beneficiază de acestea.

      De asemenea, se poate integra în conţinutul misiunii exact categoria şi/sau categoriile de clienţi pe care îi are cu precădere în vedere instituţia publică. În conţinutul misiunii instituţiei publice este bine venită, pentru mai multă rigurozitate, o ierarhizare a acestora sau o diferenţiere a consumatorilor de produse şi servicii publice, în funcţie de anumite priorităţi declarate de reprezentanţii managementului public în perioade distincte.