Istorica Declaraţie a lui Robert Schuman din 9 mai 1950 este incontestabil legată, în primul rând, de ideea de solidaritate europeană. Robert Schuman şi-a asumat paternitatea unei instituţii complexe menite a genera solidaritate: ”Europa nu va fi creată dintr-o dată ori potrivit unui singur plan, ea va fi creată prin acţiuni concrete care, într-o primă instanţă, vor genera o solidaritate de facto”.

Cu 57 de ani în urmă, pentru prima dată în istoria lor, şase state fondatoare – Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg – au acceptat să delege o parte a suveranităţii lor unei autorităţi independente supranaţionale.

Evenimentul de la 9 mai 1950 are o semnificaţie cu atât mai mare cu cât avea loc în plin război rece, când rănile celui de-al doilea război mondial încă nu fuseseră vindecate.

Care ar fi substanţa şi scopul propunerii înaintate de către Robert Schuman? Un nou sistem internaţional!

Cooperarea interguvernamentală între ţări suverane a fost înlocuită cu un dialog echilibrat între statele membre, respectiv un început al aplicării metodei comunitare, o adunare comună şi o înaltă autoritate comună. A fost introdusă supravegherea parlamentară, fapt fără precedent în activitatea vreunei organizaţii internaţionale.

O scurtă introspecţie în evoluţia ideii de Europa ar putea face mai lesne de înţeles semnificaţiile pentru eforturile noastre de azi pentru dezbaterea cu privire la viitorul Europei.

       „Originile identităţii şi solidarităţii europene pot fi găsite în istorie, în vocaţia universală a unor elemente în baza cărora Imperiul Roman a funcţionat. O diversitate multiculturală bazată pe o filosofie centrată pe individ şi pe sentimentul apartenenţei la un proiect grandios a constituit legătura cu elementele foarte concrete reprezentate de o ordine juridică comună, de o cetăţenie comună şi chiar de ceea ce s-ar putea numi un prim-experiment de „piaţă internă”.1

De atunci, câteva imperii au fost tentate să urmeze această vocaţie universală, au încercat să reitereze proiectul politic al Romei, lipsindu-le însă unul sau altul dintre elementele esenţiale.

Pe de altă parte, eşecul puterii seculare din perioada medievală şi modernă a fost recuperat prin limbajul universal al religiei, culturii şi cunoaşterii. Astfel, în perioada Renaşterii, Europa şi-a redescoperit originile şi valorile comune. „Respublicam Cristiana” şi „Europa Literelor” au generat primul model de homo europaeus. Exemplul lui Erasmus de Rotterdam este şi azi edificator!

Istoria Europei şi a integrării europene se prezintă ca o istorie a interacţiunii şi uneori a competiţiei dintre politica economică şi cultură, ca elemente de bază ale proiectului. Slăbiciunea sistemului statal premodern, ca şi puternica individualitate şi egoismul noilor state naţionale care au format sistemul post-westphalian au făcut imposibilă promovarea unui proiect politic comun având factorul economic ca liant. Numai în a doua jumătate a secolului al XX-lea, o Europă istovită de paradigmele naţionaliste ale ultimilor 150 de ani a găsit momentul istoric şi energia pentru începerea unui nou proiect, cu un fundament economic şi o logică de piaţă, având în acelaşi timp o foarte clară finalitate politică.

Azi, jumătate de secol mai târziu, mesajul lui Robert Schuman nu a pierdut nimic din relevanţa sa iniţială şi reprezintă încă un punct de referinţă pentru acţiuni viitoare.

Convenţia cu privire la viitorul Europei şi prima Constituţie europeană au sarcina de a redefini cadrul pentru o Uniune extinsă care să cuprindă 27 de state sau mai multe, capabilă în acelaşi timp să-şi promoveze mesajul valorilor sale fundamentale în vecinătatea sa, fie ea mai apropiată sau mai îndepărtată.

Ce fel de Europă va participa la procesul globalizării, acum, la început de nou mileniu?

În primul rînd, cetăţenii doresc o Europă socială, mai aproape de ei. Dorim o Europă unită care să ofere un model social. O Europă solidă poate să acorde importanţa cuvenită dimensiunii sociale a extinderii.

Integrarea europeană se constituie ca un fenomen social total, un proces care implică toate nivelurile societăţii. De aceea, „procesul” trebuie să implice o continuă redefinire a agendelor sociale.

Cetăţenii trebuie să-şi cunoască drepturile. Includerea Cartei drepturilor fundamentale în Constituţia europeană, care astfel va căpăta forţă juridică, reprezintă soluţia.

Termeni egali de participare pentru toate statele membre, respectiv un sistem de rotaţie echitabil cu o frecvenţă rezonabilă a preşedinţiei Consiliului UE care să asigure vizibilitate pentru toate statele membre, reprezintă elemente esenţiale ale democraţiei reprezentative şi participative.

Parlamentul European este instituţia care, prin vocaţia sa, poate eficientiza procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, prin extinderea aplicabilităţii principiului codeciziei. Într-o Uniune cu 27 de state membre sau mai multe, implicarea parlamentelor naţionale în controlul politic al subsidiarităţii este imperativă, iar comunicarea dintre acestea şi instituţiile comunitare trebuie să fie consolidată.

În acest context, în viitoarea arhitectură europeană, România urma să-şi îndeplinească rolul său de legătură între interesele membrilor mai mici sau mai mari ai UE, contribuind la efortul comun pentru echilibru şi armonie în construcţia europeană.

În plus, exista dovada că întreaga regiune a Europei de Est şi Sud-Est se angaja, în mod decis, pentru o reconturare a identităţii europene.

Valoarea şi puterea mesajului lansat acum 57 de ani a deschis perspectiva reunificării continentului european.

„Înfăptuirea acestui vast program al unei democraţii generalizate, în sensul creştin al cuvântului, îşi găseşte dezvoltarea în construcţia Europei”, afirma Robert Schuman.

Azi, o nouă generaţie de oameni politici, reprezentanţi ai mediului academic şi ai societăţii civile, este chemată să facă faţă unei sarcini fundamentale, să dea contur unei noi Europe, o singură Europă, o Europă a cetăţenilor şi concetăţenilor noştri.

       Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări dezvoltate, dar şi în dezvoltare din toate colţurile lumii.De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales, performanţele realizate. Fără îndoială, ,,vitrina publicitară" a integrării interstatale o constitutie Uniunea Europeană.

      “Proiectul Uniunii Europene a fost lansat de George C. Marshall într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard (5 iunie 1947) prin exprimarea liniilor generale ale programului de reconstrucţie a Europei) - în esenţă, urma ca S.U.A. să furnizeze Europei sprijin financiar cu care să îşi compenseze deficitul balanţei de plăţi cu restul lumii, condiţia de bază fiind ca ţările europene să îşi prezinte nevoile în mod unitar, nu individual şi să coopereze permanent în timpul desfăşurării proiectului.”2 U.R.S.S. a respins ferm proiectul şi, ca urmare a presiunilor directe ale Moscovei, state care iniţial îşi anunţaseră participarea,au fost silite să retracteze (Cehoslovacia şi Finlanda), după cum altele nici nu au îndrăznit să-şi anunţe aderarea.

  Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, sublinia în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Zurich în Elveţia necesitatea constituirii ’’Statelor Unite ale Europei’’, luând ca model federaţia reprezentată de S.U.A. în scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război mondial.

        La 5 iunie 1947, S.U.A. a decis aplicarea Planului Marshall pentru reconstrucţia economică, dar şi a unui sistem politic democratic în toate statele europene devastate de razboi. U.R.S.S. a refuzat să participe la Planul Marshall, impunând aceeaşi atitudine şi ’’guvernelor-marionetă’’ ale ţărilor aflate sub ocupaţie sovietică. 

        Acesta a fost unul din primele semne ale divizării continentului, ale manifestării "cortinei de fier “ ce va separa vreme de jumătate de secol ţările din estul continentului de cele din Occident, cu rezultate dezastruoase pentru statele est-europene.

      În scopul coordonarii aplicării Planului Marshall, la 16 aprilie 1948 este constituită Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, la care au luat parte statele ce au acceptat acest plan şi deci fără participarea niciunuia dintre statele comuniste.  Anul 1949 a reprezentat o provocare pentru sistemul politic internaţional. La 4 aprilie 1949 se constituie la Washington Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, o organizaţie politico-militară care marchează începerea oficială a confruntării politico-militare denumită generic «razboiul rece ».

        În conformitate cu prevederile Cartei ONU, NATO este un acord defensiv, bazat pe ’’ideea de descurajare ’’ si, la fel ca Pactul de la Varşovia din 1955 este şi o alianţă ideologică. Aceasta înseamnă că reprezintă o grupare de state cu aceeaşi gândire şi cu sisteme politice şi economice asemănătoare. Dată fiind această conotaţie ideologică, se poate spune că războiul rece si politica de îngrădire a puterii şi influenţei sovietice în Europa au reprezentat motivul esenţial al creării NATO. Atâta timp cât exista deja un organism care să se ocupe de problemele referitoare la apărarea naţională, de cooperarea militară , s-a vorbit în ansamblu şi de nevoia unei cooperarii mai strânse în domeniul libertăţilor fundamentale şi drepturilor omului. La 5 mai 1949, prin Tratatul de la Strasbourg, se constituie Consiliul Europei. Statutul Consiliului prevedea în preambulul său ’’ o unitate mai strânsă între toate ţările cu o gândire asemanatoare în Europa ’’. În conformitate cu articolul II , orice ţară poate fi membră dacă acceptă şi respectă principiile statului de drept, libertăţile şi drepturile omului. 

        Un alt pas spre realizarea Ideii Europene, am putea spune decisiv, a fost făcut la 9 mai 1950, cu ocazia a cinci ani de la sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial, într-o cuvântare inspirată, de   catre Jean Monnet.

        Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, promotorul Ideii Europene, a susţinut că Franţa, Germania şi alte ţări europene care doresc să li se alăture ar trebui să-şi constituie într-un cartel resursele de cărbune si oţel. Această luare de poziţie s-a numit ulterior “Declaraţia Schuman”. La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, a anunţat că Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Prin principiile enunţate, Declaraţia Schuman constituie piatra fundamentală a construcţiei europene.

        În zilele de 1 şi 2 iunie, la Messina, în Italia, miniştrii de externe ai celor şase state semnatare ale ECSC cad de acord asupra integrării economice a ţărilor lor.  La 29 mai 1956, în urma reuniunii de la Veneţia, miniştrii de externe ai celor şase ţări decid să înceapă negocieri interguvernamentale vizând constituirea a două organisme: Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (Euratom). Tratatele de constituire a ambelor organizaţii sunt semnate la Roma, la 25 martie 1957, iar la 1 ianuarie 1958, tratatele de la Roma devin operaţionale. În 1958 se pun bazele unei politici agricole comune, iar în 1959 se întreprind primii paşi pentru abolirea obligaţiilor vamale. În 1960, în urma Convenţiei de la Stockholm, se constituie Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA), cuprinzand şapte state (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).

       După ce Grecia solicitase aderarea la C.E.E, in 1961, încă trei state - Irlanda, Danemarca şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - întreprind acelaşi demers. Tot in 1961 se adoptă primele reglementări vizând libertatea de mişcare a muncitorilor în cadrul C.E.E., iar în 1962 politica comună în domeniul agriculturii este dezvoltată într-o manieră ce permite crearea unei pieţe unice pentru produsele agricole. Solidaritatea financiară necesară în acest domeniu se realizează prin constituirea Fondului European pentru Orientare şi Garanţii in Agricultură.

       În 1962 Norvegia solicită aderarea la Comunitaţile Europene, iar în 1965 se semnează la Bruxelles un tratat ce prevede unificarea celor trei comunităţi europene (E.C.S.C., E.E.C. şi Euratom). Aceste prevederi intră în aplicare începand cu 1 iulie 1967, dată de la care există o singura comisie şi un singur consiliu, dar acestea continuă să acţioneze în concordanţă cu regulile specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi, acum unificate din punct de vedere al conducerii.

        “În 1968 uniunea vamală a statelor membre ale Comunităţii Europene devine efectivă. Taxele vamale intra-comunitare vor fi abolite în termen de 18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus, spre a înlocui tarifele vamale naţionale în relaţiile economice avute cu statele nemembre. În 1970 Consiliul Comunităţii Europene decide introducerea graduală a unui sistem ce permite Comunităţii să primească sumele rezultate din taxele vamale din ţările ne-comunitare şi din aplicarea impozitului pe valoare adaugată. De asemenea, este stabilită extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European,  iar în acelaşi an statele membre aprobă "Raportul Davignon" referitor la cooperarea în domeniul politic - având ca obiectiv adoptarea unor poziţii concertate şi unitare a Europei Occidentale în problemele internaţionale majore.”