Studiul oricărei discipline presupune lămurirea termenului care o înfăţişează. Urmând această intenţie, vom începe prin explicarea rădăcinilor, a etimologiei şi evoluţiei cuvântului “filosofie”. Incursiunea este dificilă întrucât termenii “filosofie” şi “filosof” apar târziu în literatura greacă, având un conţinut vag chiar în textele lui Herodot şi Tucidide. Primul care l-a folosit într-un sens mai precis se pare că a fost Pitagora: (…) Filosofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească; filosof era însă iubitorul de înţelepciune [1, pp. 17-18].
Pentru lămurirea termenului vom urma calea explicativă susţinută de Diogenes Laertios:
…filosofia începu de la elini şi chiar numele ei refuză să fie tradus în vorbire străină. (…)
VIII [12] Pitagora a fost cel dintâi care a întrebuinţat termenul de “filosofie” şi s-a numit pe el însuşi filosof într-o convorbire în Sicyona cu tiranul Leon al sicionienilor sau fliasienilor, după cum îl prezintă Heracleides din Pont în scrierea sa Despre femeia leşinată, spunând că nici un om nu este înţelept, ci numai zeul. Filosofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească, filosof era însă iubitorul de înţelepciune [2, pp.6-7]. Prin urmare, numai philosophos avea capacitatea de a cunoaşte ceea ce întemeiază în mod universal, fiind un efort progresiv al spiritului uman de a se cunoaşte pe sine prin raportarea mai amplă sau mai restrânsă la lumea exterioară.
Heraclit din Efes vorbea de bărbaţii iubitori de înţelepciune, care trec dincolo de mulţimea cunoştinţelor, în orizontul fiinţei, al adevărului. Acceptând aceste precizări susţinem că rostul filosofiei este căutarea adevărului şi nu posesia acestuia. Înţelepciunea înseamnă descoperirea acelei căi de cunoaştere care distanţează modul de gândire filosofic de prejudecăţi şi dogme.
În aceeaşi lucrare Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Diogenes Laertios face precizări asupra structurii filosofiei:
XIII [18] Filosofia are trei părţi: fizica, etica şi dialectica. Fizica este partea ce se ocupă de univers şi de tot ce cuprinde el; etica e partea care tratează despre viaţă şi despre toate câte sunt în raport cu noi; dialectica se ocupă cu raţionamentele din cuprinsul celor două discipline precedente [2, pp. 8-9].
Interesul lui Diogenes Laertios se opreşte şi asupra şcolilor filosofice cunoscute în această primă etapă a istoriei filosofiei, considerându-le ca fiind ataşamentul faţă de un corp de doctrine consecvente iar în alegerea criteriilor pentru analiza tuturor şcolilor filosofice urmează calea lui Potamon din Alexandria: raţiunea conducătoare de care este produsă judecata şi mijlocul întrebuinţat, de exemplu reprezentarea cea mai limpede [2, p.10].
Întrebarea: Ce este filosofia? Rămâne deschisă întrucât ne izbim de lipsa unei accepţiuni universal-valabile asupra acestei discipline. Dificultatea are în sine diversitatea stilurilor de filosofare care dau naştere filosofiilor şi filosofilor pe care nu le [îi] poţi cuprinde într-o singură categorie, asemănător cercetătorilor din ştiinţe. Întrebarea sus-menţionată asupra accepţiunii filosofiei şi-o punea şi Jules Lachalier la deschiderea învăţământului din Touluse, dându-i un răspuns stupefiant pentru cursanţi: Nu ştiu! Răspunsul nu dovedea ignoranţă ci, prin simplitatea şi profunzimea lui, atrăgea atenţia asupra complexităţii termenului.
Bertrand Russell în Introducere la istoria filosofiei (London, 1961) considera că filosofia este ceva intermediar între teologie şi ştiinţă. Toată cunoaşterea definită aparţine ştiinţei iar toate dogmele, întrucât depăşesc cunoaşterea definită, aparţin teologiei. Între ştiinţă şi teologie există o ţară a nimănui – expusă atacurilor din ambele părţi; această ţară a nimănui este filosofia.
Gândirea filosofică, aprecia Ortega y Gasset în Originea şi epilogul filosofiei, e un lucru omenesc, dar lucrurile omeneşti nu sunt propriu-zis “lucruri”, ci lucruri ce se întâmplă omului, sunt evenimente ce i se întâmplă cuiva [3, p.129].
Întrucât viaţa e un repertoriu sau un sistem de ocupaţii, una dintre ocupaţiile prin care oamenii îşi umplu viaţa este filosofia. Omul este tentat să facă filosofie. Această idee îi aparţinuse lui Heidegger care afirmase că omul este filosofie. Şi, în acord cu verdictul heideggerian, am putea afirma că toţi oamenii s-au ocupat de filosofie nutrind, în acelaşi timp, o anumită distanţare în raport cu nivelul de generalitate şi abstractizare la care ar fi trebuit să se situeze.
Spre deosebire de celelalte discipline, filosofia e liberă de obligaţii. Frumuseţea ei e că se poate începe de oriunde (Noica). Ceea ce îşi propune reflecţia filosofică este înţelegerea lumii, este un mod de a fi al omului în raport cu Universul. Acest efort cognitiv este îndreptat către descifrarea condiţiei umane, nădăjduind că efemeritatea acesteia va fi depăşită odată cu saltul din real în posibil, unind pe “a fi” cu “a trebui”. Este un efort de cunoaştere şi autocunoaştere, determinând limitele lumii fiecăruia dintre noi. Drept urmare, filosofia apare ca nevoie a spiritului de a comunica în chip raţional cu Universul. Iar acest dialog cu lumea îl conduce pe Wittgenstein la afirmaţia: limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.
Filosofia nu este o ştiinţă ca toate celelalte, cu care ne-am obişnuit în experienţele şi activităţile noastre. În filosofie nu există adevăruri ca în celelalte ştiinţe. Teoriile filosofice au valoare determinată de exemplul pe care îl oferă datorită reflecţiei riguroase asupra întrebărilor fundamentale ce ne însoţesc în viaţă. Aşa se face că activitatea filosofică înseamnă reflecţie iar reflecţia este o mişcare de întoarcere a spiritului la sine pentru a pune semnul întrebării asupra cunoştinţelor pe care le posedă: Ce ştiu? Un prim exemplu ne oferă Socrate care în dialogurile sale învaţă spiritul să reflecteze, să depăşească goliciunea şi aroganţa iniţială. Răspunsul său la întrebarea pe care ne-am pus-o, Ce ştiu?, este simplu: Ştiu că nu ştiu nimic!
Prin urmare, filosofia nu este o ştiinţă ci o reflecţie critică asupra cunoaşterii. Filosofia te învaţă să accepţi viaţa, să ai puterea morală de a depăşi nenorocirile ei. Căci, spune Descartes: E mai bine să-ţi schimbi dorinţele decât ordinea lumii şi să te învingi pe tine decât soarta. Afirmaţia nu este un gest de resemnare, de neputinţă şi atitudine pasivă asupra evenimentelor vieţii; este expresia puterii înţelepciunii asupra întâmplărilor şi experienţelor trăite. O asemenea formulă de viaţă înţeleaptă a fost exprimată de Sartre în contem- poraneitate prin accentuarea importanţei răspunsului la ceea ce se întâmplă.
Dacă puterea cunoaşterii ştiinţifice este încărcată de eficacitate, “puterea” filosofiei înseamnă tocmai conştientizarea puterii ştiinţei, înseamnă reflecţia critică asupra temeiurilor cunoaşterii ştiinţifice. Un asemenea program reflexiv îl aduce Kant în epoca modernă, un program de reflecţie asupra cunoaşterii: Ce putem cunoaşte?, Ce trebuie să facem?, Ce ne este permis să sperăm? Asemenea întrebări sunt fundamentale pentru om, coordonându-i întreaga existenţă. Descifrarea lor nu se poate realiza decât printr-o smulgere din “robia cotidiană”, printr-o viaţă dusă în conformitate cu spiritul. Aşa se face că teoriile filosofice te seduc şi te obligă să le asumi (Thoreau). Actul asumării face parte din deplinătatea fiinţei umane.
Pentru Blaga fiinţa umană deplină există în orizontul misterului şi pentru revelare; prin acest … mod ontologic al său, omul reuşeşte de fapt să devină o fiinţă unică în felul ei în univers. Ca fiinţă căreia în chip existenţial i se deschide un orizont al misterului, omul va încerca să-şi reveleze sieşi, prin creaţii spirituale, prin plăsmuiri de cultură (mituri, viziuni metafizice, viziuni religioase, teorii ştiinţifice, întruchipări de artă) misterul ce i se deschide în faţă[4, p.86].
Filosofia face parte din acel tip de cunoaştere pe care Blaga îl numeşte luciferic, situat la un alt nivel de profunzime în raport cu modul paradiziac. Cunoaşterea paradiziacă se caracterizează printr-un fel de alipire familiară la obiectul său, pe care-l socoteşte total dat sau cu posibilităţi de a fi dat. Cunoaşterea luciferică se caracterizează printr-o distanţare plină de tulburătoare iniţiativă faţă de obiectul său, pe care-l priveşte în perspectiva <crizei> pe care ea însăşi o provoacă (5, p.21). Dacă cunoaşterea paradiziacă se statorniceşte pe poziţii liniştitoare, oferind momente de stabilitate, <criza obiectului>, <problematicul> şi <construcţia teoretică> sunt momente specifice cunoaşterii luciferice. Ambele tipuri de cunoaştere sunt moduri ale <cunoaşterii înţelegătoare>, încercând, pe căi diferite, să găsească rosturi ale Misterului.
Cunoaşterea luciferică începe prin <deschiderea misterelor ca mistere>, prin provocarea unei <crize în obiect> şi sfârşeşte prin încercarea veşnic repetată, niciodată încheiată, de a scoate pe alt plan şi cu o anume dobândă obiectul din criza sa. Prin destin şi prin împrejurări, cunoaşterea luciferică e profund tragică. Ea se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem [5, p.87, subl. ns.].
O asemenea măreţie aparţine filosofului; el vrea să înalţe meditaţia la dimensiunile universului. Platon a surprins măreţia înţelepciunii în două dialoguri: Charmides şi Theaitetos. Cu un cuvânt, spune Socrate lui Charmide, a fi înţelept, înţelepciune şi cunoaştere de sine înseamnă să şti ce şti şi ce nu şti. Dialogul Theaitetos caracterizează filosoful ca fiind căutătorul de înţelepciune crescut în libertate şi tihnă.
Actul filosofic tinde să transforme un eveniment în experienţă (Lacroix), apoi va trage învăţămintele din evenimente, le va înţelege cu scopul de a ajunge la o viziune sistematică. Acest demers complex arată că filosofia rămâne o reflecţie asupra ansamblului cunoştinţelor şi puterilor noastre. Iniţierea în filosofie presupune o anumită “purificare”, o detaşare de experienţele particulare spre ataşarea către probleme fundamentale. În acest sens, Mircea Florian recurge la formularea unei definiţii care poate exprima esenţa oricărei filosofii: filosofia este ştiinţa principiilor sau noţiunilor prime, prin care cunoştinţa şi viaţa dobândesc unitate sistematică sau sunt totalizate, iar ştiinţele pozitive sunt ajutate a-şi armoniza rezultatele cele mai generale. Formula aceasta are avantajul neutralităţii şi universalităţii, deci ea poate fi îmbrăţişată de oricine ca expresia formală a sforţării filosofice în ceea ce aceasta are specific, ireductibil şi chiar intransingent [6, p.79]. Această accepţiune dată filosofiei de către gânditorul român, ne conduce la înţelegerea primei datorii ce revine filosofului: să expliciteze supoziţiile fundamentale, punctul arhimedic, evidenţa nemijlocită, axiomele sistematizării sale [6, p.78].
În Problemele filosofiei Bertrand Russell exprimă propria sa părere referitoare la importanţa studierii filosofiei, idee ce am regăsit-o şi la Mircea Florian. Astfel, Russell consideră că filosofia merită să fie studiată pentru valoarea întrebărilor pe care le pune. Întrebările filosofice îmbogăţesc imaginaţia noastră intelectuală, micşorează siguranţa dogmatică care închide spiritul, fac posibilă unirea cu universalul.
…Filosofia sau filosofarea este un act de viaţă, un act de trăire. Este afirmaţia lui Nae Ionescu cuprinsă în Curs de metafizică, susţinut între anii 1928 – 1929. Afirmaţia sa este însoţită de următorul argument: că propriu-zis a filosofa înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesităţile personalităţii tale, aşa cum este ea închegată, bine sau rău (…). Filosofia este fără îndoială un fel de a mânui realitatea, care însă este şi el determinat la anumite caractere care nu sunt ale unui tip de indivizi, ci sunt ale unei civilizaţii [7, pp. 14-15].
Există o gamă variată de nevoi pe care le ducem cu noi în mânuirea realităţii. Unele vor fi împlinite, altele rămân atracţii nostalgice până la vârsta senectuţii. Iată de ce unii oameni doresc depăşirea cadrului social în care îşi au originile, evadând spre împlinirea unor nevoi ce-i domină. Problemele rămân comune dar mânuirea realităţii este diferită şi se concretizează într-o diversitate de poziţii filosofice.
