Ar fi fost surprinzator ca gandirea liberala sa nu fi luat nici o pozitie referitor la problemele cresterii si dezvoltarii, care retin de aproape 20 de ani, o mare parte din atentia economistolor. Nu credem ca aceasta parte sa fi devenit excesiva. Astazi, problema inegalitatilor privind gradele de dezvoltare atinse de diferite “tari” ale lumii preocupa tot mai mult oamenii de stiinta, responsabili de destinul politic al popoarelor. Ea nelinisteste pretutindeni si intr-o forma constanta opinia publica, sensibilizata si asa de subiecte ca “foamea in lume”, soarta si rolul “lumii a treia” in echilibrul general al fortelor ce dirijeaza destinul universului, sau de extinderea domeniului indivizilor in planul popoarelor cu notiuni ca acele de saracie (“saracia natiunilor”) sau regimul rpoletar (“natiuni proletare”).
Imprecizia acestor subiecte este suficienta, prin ea insasi, sa alimenteze interminabilele discutii. Daca este inca usor sa se puna in acord prinvind semnificatia si modalitatile de exprimare a unei “cresteri” pure si simple, cu conditia ca notiunea sa fie aplicata datelor susceptibile de masura si deci relativ omogene, e mult mai greu sa se inteleaga asupra sensului exact a unui termen ca acela de “dezvoltare”, chiar daca e asortat pe etape, stadii, nivele si grade. Totusi, pornind de aici, s-ar putea autoriza sa se pronunte, dupa caz, pentru o inexistenta, o insuficinta sau o simpla intarziere, sa se nelinisteasca daca o asemenea stare e asociata stagnarii, s-o studieze de la distanta, chiar daca, justificand o exigenta ar trebui sa sustina o speranta si o actiune vizand declansarea procesului de progres. Scopul imediat ar fi angajarea unei sau unor “tari”, considerate pe “drumul” majestos al dezvoltarii, ceea ce nu este, cu parere de rau, intotdeauna sigur, cu atat mai mult atunci cand ritmul evolutiei trebuie sa fie marcat de o “accelerare”. Dar vom opri aici aceste discutii, pentru a evoca cat mai repede motivele acestei lungi taceri a gandirii economice referitor la problemele majore din timpul nostru.
Marii clasici, contrar la ceea ce se afirma uneori, n-au nelgijat speculatiile referitor la evolutia pe o lunga perioada. Foarte recent, dinamica lor a putut fi calificata grandioasa (“magnifica”) de un autor competent (este vorba de W. Baumol). Dar adevarat e ca preocuparile lor n-au depasit, in general, cadrul geografic al tarilor proprii, esential al Angliei si al Frantei si ca atunci cand ei se interesau de inegalitatile intre niveluri, conditii sau mod de viata, aceasta se datora mai degraba diferitelor categorii sau clase sociale ale natiunilor decat diferentelor dintre “natiunile” propriu-zise. De altfel, in timp ce revolutia industriala abia incepuse, distantele dintre “tarile” inaintate si “tarile” ramase in urma n-aveau importanta pe care o prezinta astazi. Si cum a subliniat odinioara cu multa persistenta Hans Singer, exista un fel de “antitetie” intre perspectivele pe care clasicii le prevedeau pentru viitor, respectiv ale unora si ale altora. Ei se aratau, se stie, relativ pesimisti referitor la viitorul economic al societatilor pe care noi le-am califica astazi evoluate cu exceptia, e adevarat, lui Karl Marx (dar, cu pretul, dupa cel din urma autor, unei rasturnari revolutionare a sistemului stabilit, prezis ca inevitabil, ceea ce constituie o crestere a optimismului). Am putea sa recitim cu aceasta ocazie celebrul capitol al lui Stuart Mill “Pincipiile” privind “starea stationara” considerata ca o realizare si nici de cum o etapa de plecare intr-un proces de dezvoltare.
In schimb, soarta viitoare a “tarilor” sarace, deoarece nu sunt inca industrializate, nu le-au cauzat decat mici griji, in masura in care “subsistentele” erau considerate capabile sa insoteasca evolutia demografica. Ei nu credeau ca propagarea progresului tehnicii de productie si a acumularii de capitaluri pot fi atinse in ansamblul teritoriilor susceptibile ce se preteaza la o populare progresiva si la o punere in valoare durabila, fara ca obstacole de neinvins sa decurga din actiunea climei sau a altor factori naturali. Ei ar fi fost cu certitudine toti de acord cu previziunea formulata de Karl Marx in prefata primei editii Das Kapital si conform careia “tara cea mai dezvoltata industrial nu face decat sa arate celor care o urmeaza pe scara industriala imaginea propriului viitor”.
Aceasta modalitate de a trata problema destinului economic a celor ce au fost numite la acea vreme “tarile noi” s-a prelungit pe parcursul evolutiei clasice. Putem sa ne referim de exemplu la capitolul binecunoscut al lui Alfred Marschall “Principiile”, privind “influentele generale ale progresului economic”: aici remarcam ca problema dezvoltarii, a ceea ce autorul numeste o “localitate” (“place” in textul englez) este pusa prin intermediul aplicarii de doze succesive de lucru si de capital al resurselor naturale, dupa tehnicile comandate de “progresul stiintei si organizarii industriale” si in principal in functie de “accesul pe care ea [localitatea] il are pe pietele unde-si vinde bunurile pe care le are in excedent”.
Dar adevaratele preocupari erau altele. Timp de aproape un secol, acestea fura analizele unei scurte perioade care au retinut atentia ganditorilor si stiinta economica se orienta cu Leon Walras si ganditorii marginalisti spre cercetarea legilor echilibrului, cu Clement Juglar si succesorii sai mai mult sau mai putin devotati studiului fluctuatiilor ciclice in perioada infra-decenala. Ultimul reprezentant al acestei ilustre familii de ganditori trebuie sa fie Keynes, de care se leaga analizele lungii perioade, dar care ofera putin interes practic, pentru ca ele se refera la viitor, la o epoca in care “noi vom fi toti morti”.
Posibil trebuie gasit unul din motivele acestei carente in relativa incetinire a cresterii economice, cel putin la fel cum ea se exprima prin referintele sale la evolutia pe o lunga perioada a volumului de produs anual real mediu pe cap de locuitor. Alura acestei cresteri era de altfel inposibil de precizat, cu atat mai mult cu cat nu se dispunea de mijloace de observatie si de exprimare, cu care noi am dotat de putin timp progresul statisticii si contabilitatii nationale. E chiar posibil ca ea sa fi fost neasteptata. In orice caz, ea era destul de lenta si noi stim ca nu a depasit, cu excepitia perioadelor foarte limitate, chiar si in S.U.A., sporul mediu anual de 1-2%.
O anumita reintoarcere la preocuparile lungii perioade a fost marcata de aparitia, odata cotitura secolului realizata, a lucrarilor referitoare la asa-numitele fluctuatii “lungi”, care trebuiau sa conduca la formularea ciclului lui Kondratieff in perioada semi-seculara. S-a ajuns in cele din urma la cercetarile proprii revolutiei “fundamentale”, dupa eliminarea influentelor tipului ciclic, intr-o perspectiva deschisa de institutiile lui J.Schumpeter si de veritabilii fondatori ai dinamicii, aceasta “Camarada a economistilor secolui 20”, dupa presupunerea lui A.Marschall, deja citat.
Marea schimbare dateaza imediat dupa razboi, adica ramane una din manifestarile caracteristice sfarsitului acestei jumatati de secol. Ar trebui sa lasam altora grija de a rationa asupra legaturii suscepribile stabilite intre consecintele celui de-al doilea razboi mondial si eruptia preocuparior relative a cresterii accelerate in stiinta la fel ca si in politica economica. Acesta este Colin Clark, pe care ar fi cazul sa-l citam aici, in primul rand cu celebra sa lucrare privind “Conditiile progresului economic”, scrisa chiar inainte de declansarea conflictului, deoarece prima editie dateaza din 1940.
Principalul merit al acestui autor, de altfel liberal convins, este de a fi sesizat perfect, la baza faimoasei legi a lui Engel, raporturile ce existau intre cresterea economica, care depasind procentul cresterii demografice, se transpuneau intr-o crestere a produsului (sau venitului) real mediu pe cap de locuitor si structurilor activitatii, adica de consum si, in consecinta, de productie. Se cunoaste metoda pe care a utilizat-o acesta pentru distingerea fara originalitate, deja stabilita de A.Fisher, intre asa numitele activitati primare, secundare si tertiare a progresului pe o perioada lunga, avand necesar ca efect, in funtie de diferentele intre gradele de saturatie ale nevoilor si de posibilitatile de aplicare pentru perfectionarea tehnicii de productie, orientarea activitatilor productive in primul rand spre cea secundara (industria), apoi spre tertiara, esential transporturile, comertul si in special activitatile referitoare la serviciile personale
