Spirit neliniștit, introvertit și polemic, de o luciditate extremă, Ștefan Gheorghidiu este un însetat de absolut, asemeni celorlalte personaje ale lui Camil Petrescu. Dar el caută absolutul în dragoste și de aici pornește marea lui dramă: aplică absolutul unei ființe efemere. Drama lui atinge finalitatea prin faptul că se consumă în două direcții: una a iubirii înșelate, a nevoii de certitudini: „Nu n-am fost nicio secundă gelos, dar am suferit atât din cauza iubirii.”, iar ce-a de a doua, cea a alienării, a lipsei posibilității de integrare într-o societate inferioară necircumscrisă idealului pe care și l-a asumat.
Pentru că „singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, Ștefan Gheorghidiu, un suflet introvertit, percepe lumea exterioară doar ca pe o oglindire în sistemul mental propriu. Femeia pe care o iubește, devine și ea, una dintre componentele acestei dimensiuni: „Şi, în organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-l ştiu”.
Drama pierderii Elei piere în intensitate atunci când locul ei este luat de o altă dramă, cea a morții iminente. Dacă pierderea Elei a provocat o bulversare în existența eroului, producând o ruptură în echilibrul său emoțional și intelectual, această nouă experiență ontologică exacerbează această ruptură, făcându-l conștient de caracterul exagerat acordat dramei pierderii Elei în comparație cu noua experiență. Dacă în cazul primei drame, pacea interioară a lui Ștefan era tulburată de confruntarea dintre lumea principiilor și lumea iraționalității, dintre Utopia lui Ștefan și Realia Elei, dintre rațiune și sentiment, dintre Ștefan și Ela ca pioni a două lumi diferite, în cazul celei de-a doua, această pace este zdruncinată de o luptă infinit mai semnificativă pentru destinul fiecăruia: confruntarea dintre viață și moarte.
