Spirit neliniștit, introvertit și polemic, de o luciditate extremă, Ștefan Gheorghidiu este un însetat de absolut, asemeni celorlalte personaje ale lui Camil Petrescu. Dar el caută absolutul în dragoste și de aici pornește marea lui dramă: aplică absolutul unei ființe efemere. Drama lui atinge finalitatea prin faptul că se consumă în două direcții: una a iubirii înșelate, a nevoii de certitudini: „Nu n-am fost nicio secundă gelos, dar am suferit atât din cauza iubirii.”, iar ce-a de a doua, cea a alienării, a lipsei posibilității de integrare într-o societate inferioară necircumscrisă idealului pe care și l-a asumat.

De aici și incompatibilitatea cu Ela. Ștefan este preocupat exclusiv de probleme de conștiință – în afară de conștiință, totul e bestialitate. De aceea, el încearcă să se apropie cât mai mult sufletește de Ela, dorind să comunice perfect cu soția sa. Dar Ela se definește din ce în ce mai mult în conștiința eroului ca o femeie modernă, superficială, cochetă, materialistă și prea departe de frământările interioare ale soțului ei.

Pentru revelarea diferențelor dintre cei doi este semnificativă disputa pe care aceștia o au în jurul subiectului moștenirii unchiului Tache. Atitudinea Elei, care se implică cu îndârjire în discuțiile despre bani, îl surprinde pe Ștefan în mod dureros, pentru că, așa cum declară referitor la Ela: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” Dezgustat de atitudinea familiei, fiind dat în judecată de mama și surorile sale, Ștefan cesionează o parte din avere, dar se simte din ce în ce mai izolat de lumea meschină și egoistă în mijlocul căreia trăiește, mai ales că își dă seama că nici măcar femeia iubită nu îl înțelege. După primirea moștenirii, Ela devine parcă un alt om. Cu timpul, protagonistul începe să conștientizeze, cu durere, incompatibilitatea dintre el și soția sa.