CAPITOLUL  I - CARACTERIZARE GENERALĂ A TERMINOLOGIILOR (în relaţie cu pragmatica discursului ştiinţific)      

       1. Dezvoltarea culturală a societăţii, situarea unui grup de vorbitori într-un anumit domeniu de activitate sunt principalii factori extralingvistici care au determinat apariţia stilurilor funcţionale ale limbii române. Aspectul cult al limbajului scris dezvoltă patru stiluri funcţionale corespunzând la patru domenii principale ale culturii moderne. Între acestea ne interesează stilul ştiinţific, pe care îl putem defini ca fiind expresia întrebuinţării limbii în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a lumii. Acest stil reprezintă un “termen- extremă”1 al registrului stilistic al limbajului scris, opus stilului beletristic, celălalt  termen-extremă2, expresie a întrebuinţării limbii în domeniul cunoaşterii artistice a lumii.

Fiecare dintre aceste stiluri funcţionale îşi dezvoltă o terminologie 3 specifică. 

      1.1.Conceptul de terminologie este utilizat cu mai  multe sensuri independente, care nu sunt întotdeauna clar delimitate. Precizarea acestor interpretări este destul de importantă mai ales că majoritatea cercetătorilor recunosc rolul limbilor naturale şi , în special , rolul lingvisticii în funcţionarea terminologiilor, chiar dacă acest rol este inegal în funcţie de fiecare terminologie.

        Conceptului de terminologie i se atribuie 4 câteva valori importante.

1.1.1.Limbaj specializat sau sistem ştiinţific care utilizează o terminologie5 şi alte mijloace lingvistice pentru a realiza o comunicare de specialitate non-ambiguă cu funcţia majoră de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate profesională.

1.1.2.Ansamblu de termeni sau cuvinte specializate aparţinând unui subsistem lingvistic, termenii caracterizându-se prin univocitate, non-ambiguitate şi relaţii lexico-semantice proprii.

1.1.3.Conceptul de terminologie este utilizat şi cu sensul de ştiinţă interdisciplinară , preocupată de problemele generale ale terminologiilor6 , care analizează logica cunoştinţelor , ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi nonlingvistic şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor şi tehnicii.

      Vom distinge, astfel, terminologia - ca ştiinţă interdisciplinară (vezi interpretarea 1.1.3) de terminologii - limbaje de specialitate cu un corpus de termeni corespunzând diverselor domenii de activitate (vezi interpretările 1.1.1. şi 1.1.2.)

  Interpretarea terminologiei cu primul sens presupune o abordare internă din perspectiva specialiştilor7 din fiecare ştiinţă în parte. În schimb, interpretarea terminologiilor în al doilea sens priveşte problema dintr-o perspectivă prioritar lingvistică, chiar dacă reprezintă o abordare externă din perspectiva specialiştilor în anumite domenii; o astfel de abordare favorizează trecerea spre cercetări interdisciplinare, caracteristice celei de-a treia interpretări, de larg interes în cercetarea ştiinţifică actuală.

        Obiectul terminologiei , înţeleasă ca ştiinţă interdisciplinară, este constituit de elaborarea unor teorii contextuale care să structureze un anumit domeniu ştiinţific şi de activitatea (descriptivă, normativă şi lexicografică) de stabilire a termenilor specifici.

1.2.Termenul este un element al unei terminologii sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoştinţelor din acest domeniu. Termenii sunt unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil. Ca semn lingvistic, termenul este  realizat după formula:                                                   

T(termen)=D(denumire)/N(noţiune)=semnificant(forma  externă)/semnificat   (conţinut noţional )

        În cadrul comunicării şi cunoaşterii ştiinţifice, semnul lingvistic9 se impune protagoniştilor doar din punctul de vedere al relaţiei cu obiectul enunţului. El serveşte exclusiv pentru transmiterea cât mai exactă a unei informaţii ştiinţifice ; el este emis şi receptat , nu destinat. Receptorul nu este un destinatar în funcţie de care emiţătorul să-şi organizeze în mod diferit enunţul.10 

  Revenind la formula termenului ca semn lingvistic, se poate afirma că relaţia dintre D(denumire) şi N(noţiune) este reflexivă şi biunivocă pentru un termen dat. Astfel, caracteristicile unui termen sunt: univocitatea , monoreferenţialitatea şi precizia. Termenii se obţin prin aplicarea unei denumiri unui anumit concept şi printr-o procedură de lexicalizare naturală sau artificială.11Prin raportare la discursul ştiinţific12 este necesar de amintit că, pe lângă alte condiţii pe care le are de îndeplinit , un termen trebuie să fie foarte clar identificat în contexte (extralingvistice şi lingvistice).

1.3.Un aspect care justifică relaţia dintre terminologie şi lingvistic este rolul contextului. Termenul de context apare atât pentru a desemna contextul extralingvistic prin care se înţelege  situaţia de comunicare, cât şi variaţia conţinutului conceptual în funcţie de locutori (de exemplu- utilizarea terminologiei medicale de către medici cu profiluri diferite - farmacologi şi chiar de către nespecialişti).

1.3.1.Autoarele studiului Terminologiile ştiinţifice - delimitări, modalităţi de abordare, caracteristici (Angela Bidu-Vrănceanu , Claudia Ene , Maria Dumitrescu , Alexandra Vrânceanu) aduc în discuţie şi faptul că, în general, contextul lingvistic admite variabile interpretative cu obiective diferite ale cercetării:

1.3.1.1.Contextul poate fi înţeles ca o preferinţă a combinărilor manifestată diferit în terminologii; de exemplu, în medicină un context prescrie conţinutul conceptual medical prin combinaţii diverse de termeni medicali.13

1.3.1.2.Contextul interesează şi în cazul termenilor cu libertăţi contextuale sau care admit o pluralitate de determinări contextuale.

1.3.1.3.În opoziţie, se plasează termenii cu restricţii contextuale, cu prescripţii interpretative stricte, cărora li se asociază un sens unic, non-ambiguu. Degajarea termenilor care prezintă restrângeri contextuale poate fi utilă mai ales nespecialiştilor, care şi-i însuşesc pentru utilizarea lor efectivă, cu certitudine.

1.3.2.Studiul contextului, înţeles mai larg, poate fi util şi pentru stabilirea unor particularităţi ale discursului ştiinţific. În limbajul medical, s-au delimitat tipuri diferite de discurs, după cum este vorba despre fişa medicală, foaia de internare sau de externare, textul ştiinţific, textul de popularizare; particularităţile lingvistice şi ştiinţifice ale contextului în aceste discursuri medicale diferite pot fi puse în relaţie cu sarcini diferite ale medicinei - de diagnostic, de prescripţie, de codificare etc.

  2.1.Dacă în cazul discursului ştiinţific specializat, emiţătorul este preocupat în mod esenţial de mesajul pe care îl are de comunicat (mesajul este emis şi receptat, nu destinat), în direcţia cuprinderii cât mai exacte a conceptului într-o expresie lingvistică neutră, capabilă să înlăture orice ambiguitate pentru impunerea conţinutului semantic denotativ, prin asimilarea pe cât posibil a oricărei conotaţii (ex.”Vaccinurile, bacteriene sau virale, sunt utilizate în marea lor majoritate în scop profilactic. Există însă şi cazuri în care vaccinarea se face în scop terapeutic (vaccinare antistafilococică) sau alteori atât în scop profilactic cât şi terapeutic (vaccinarea tetanică)”)14, în cazul discursului didactic15,destinatarul impune emiţătorului - conştient sau subconştient - o organizare specifică a enunţului lingvistic, mai ales la nivel lexical şi sintactic. Astfel, subiectul emiţător, în aspiraţia sa de a exprima cât mai clar şi mai exact conţinutul mesajului, se sprijină frecvent pe repetiţie şi sinonimie lingvistică, atât la nivel sintactic, prin frecvenţa deosebită a relaţiei de apoziţie (“Nefronul începe cu o dilataţie în formă de cupă numită capsulă, care înconjură un ghem de capilare (glomerul)”)16 ,cât şi la nivel lexical, prin traducerea unor termeni din codul metalingvistic cu termeni din limba literară comună (“Totalitatea actelor prin care bolul alimentar este trecut în faringe , străbate esofagul , ajungând în stomac, constituie deglutiţia (înghiţirea)”)17.

       Se consideră 18, pe de altă parte , că discursul didactic este , prin excelenţă, o activitate de reformulare a cunoştinţelor atât din punctul de vedere al enunţiatorului (transfer de cunoştinţe ), cât şi al enunţiatarului  (învăţarea , asimilarea cunoştinţelor).

        Dacă discursurile pedagogice se adresează unui interlocutor individual real, cu competenţe psiho-cognitive prestabilite şi stabilizabile, interlocutorului constrâns de programele şi activităţile instituţiei şcolare (şcolarii, elevii şi studenţii), discursurile de vulgarizare se adresează unui interlocutor colectiv, o clasă de interlocutori vagă, cu competenţe socio-culturale greu de delimitat şi de stabilizat, cititori ocazionali neconstrânşi , cu libertatea de a-şi alege singuri <<produsele discursive>> comercializate pe o piaţă concurenţială. În cadrul acestui tip de discurs, enunţiatorul , constrâns de libertatea cititorului, recurge la procedeul de <<captatio binevolentiae>> (de exemplu - reclamele medicale: ”Oboseşti repede ? Nu te poţi concentra ? Aduna-ţi forţele ! Pentru că viaţa e un şir de teste , rezolvă-le pe toate! Bucură-te de vitalitate cu EUROVITA MULTIMINERALE ! ” sau “Îţi sare ţandăra din te miri ce ? Eşti stresat ? Ia EUROVITA ANTISTRES ! Cu o formulă unică - vitamine , minerale şi extract de velariană - EUROVITA ANTISTRES te ajută să faci faţă oricăror solicitări. Acţionează rapid în combaterea efectelor stresului ( anxietate , insomnie ) şi a hiperexcitabilităţii nervoase. Treci prin situaţii stresante ca peştele prin apă ! “)19; în discursul pedagogic scris, ”bunăvoinţa”(în termenii lui Vasile Dospinescu) este asigurată de înseşi constrângerile exterioare impuse de instituţie. De aceea , manualele şcolare apar ca discursuri destinse , chiar plate , atribute ce decurg din modalităţile discursive caracteristice expunerii raţionale , articulate pe progresia graduală (de la cunoscut la necunoscut , de la simplu la complex , de la implicit la explicit) impusă de transmiterea cunoştinţelor.

        2.2.Daniela Rovenţa - Frumuşani confirmă20 existenţa celor trei variante de discurs ştiinţific , pornind însă de la alte premise. Autoarea consideră importante în realizarea acestei taxinomii noţiunile de referent şi modalitate discursivă.