Am ales această temă întrucât utilitatea unei astfel de abordări a fenomenului militar din perspectiva ştiinţelor juridice este neîndoielnic atât pentru militari, în primul rând prin aceea că ar putea fi un multiplicator de forţă armată, cât şi pentru jurişti care nu pot lăsa neexplicate aspectele specifice ale aplicării legilor într-un domeniu atât de special cum este cel militar.

     Un astfel de studiu îşi propune amplificarea eficacităţii forţelor armate într-o societate în schimbare prin analiza impactului dreptului administrativ asupra perfecţionării activităţii autorităţilor militare.

       Prima parte a lucrării îşi propune să definească trăsăturile particulare ale noţiunii de autoritate militară, plecând de la caracteristicile serviciului public al apărării şi de la importanţa, necesitatea şi atribuţiile armatei şi militarilor într-o societate democratică. Cel de-al doilea capitol al lucrării s-a focalizat pe analiza comandamentului şi administraţiei militare ca forme conexe de activitate militară, delimitând sfera actelor autorităţilor militare, definindu-le şi clasificându-le astfel încât să se poată înţelege diferenţele juridice semnificative dintre actele administrative şi cele de comandament militar. Regimul juridic al actelor emise de autorităţile militare reprezintă obiectul celui de-al treilea capitol şi analizează pe rând legalitatea acestora, forma şi procedura emiterii lor, efectele juridice şi jurisprudenţa acestei specii de acte administrative. În sfârşit, ultima parte a lucrării a fost destinată analizării controlului actelor de autoritate militară.

        Obiectivul acestei lucrări îl reprezintă înţelegerea faptului că scopul nobil al apărării naţionale nu poate scuza niciodată mijloacele ilegale utilizate de autorităţile militare în îndeplinirea misiunilor lor, că puterea lor discreţionară pe teatrul de război nu este, până la urmă, decât posibilitatea pe care legea le-o acordă de a alege, între mai multe cursuri ale acţiunii militare, pe acela care e viabil şi conform prescripţiilor juridice. 

      Cea mai simplă definiţie a apărării naţionale este aceea de protejare a intereselor naţiunii organizate în stat de pericolele externe. Organizarea războiului ori a apărării naţionale reprezintă una din cele mai vechi funcţii statale şi a impus existenţa armatelor, ca instrument al utilizării violenţei armate şi a autorităţilor executive de administrare a nevoilor armatei, ministere de război; interzicerea formală a recursului la violenţă în relaţiile internaţionale prin prevederile Cartei ONU a făcut ca după 1945 să se generalizeze denumirea acestora din urmă de „ministere ale apărării naţionale”.

        Cea mai răspândită definiţie a războiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace ceea ce face ca el să fie decis de autorităţi politice şi să reprezinte, în pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii naţionale . Desfăşurarea sa efectivă se realizează prin intermediul armatelor care reprezintă mijlocul concret de materializare a intereselor politicii externe ale statelor. În cadrul armatelor, autorităţile militare nu sunt altceva decât organele de stat care asigură managementul apărării armate şi gestiunea mijloacelor violenţei armate fără de care nu ar exista războiul.

        Războaiele sunt fenomene sociale din acest motiv ele sunt supuse reglementării juridice ceea ce face ca în cadrul dreptului public să existe domenii specializate care poartă denumirea de drept al războiului (conflictelor armate) sau de drept militar. În dreptul internaţional este unanim admis că războiul este o soluţie excepţională a grupurilor organizate politic care impune astfel o reglementare juridică specială; iar în dreptul intern, specificul raporturilor militare conduc în mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii de la dreptul comun.

        Până la apariţia societăţii internaţionale organizate prin Liga Naţiunilor în 1919, dreptul ginţilor concepea apărarea statului ca decurgând din dreptul natural, plecând de la ideea emisă de Platon că „toţi sunt inamicii tuturor, atât statele cât şi particularii”, căci „ceea ce se numeşte îndeosebi pace există numai cu numele, dar de fapt, fără a avea loc vreo declaraţie de război, fiecare stat este în mod natural înarmat contra celor dimprejur” . De la entităţile statale tip cetate şi până la marile imperii, permanenţa războaielor a făcut ca în ciuda unei relative izolări a lumilor antice, problema apărării cu mijloace militare a societăţii să fie o necesitate permanentă.

        Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea războiului de agresiune printr-un şir neîntrerupt de instrumente juridice internaţionale  care culminează cu Carta Naţiunilor Unite. Consacrând principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan ca rezolvare paşnică a divergenţelor, nerecurgerea la forţă, dezarmarea, neintervenţia în treburile interne, ONU a oferit premisa determinării mai clare a dreptului la apărare naţională în ansamblul drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor .

       În actuala ordine juridică mondială, dreptul la autoapărare decurge nemijlocit din dreptul statelor la existenţă iar documentele ulterioare Cartei au precizat că el aparţine nu numai statelor dar şi popoarelor care luptă contra regimurilor coloniale şi rasiste sau împotriva ocupaţiei străine .

       Având dreptul de a se implica în problemele privind menţinerea păcii internaţionale susceptibile de acţiuni cu caracter regional, organismele regionale de apărare au datoria să informeze Consiliul de Securitate al ONU şi pot fi folosite de acesta în aplicarea măsurilor de constrângere exercitate sub autoritatea sa . Pe această bază s-au creat alianţe şi coaliţii militare, adevărate organizaţii internaţionale defensive, reflectând globarizarea problematicii apărării. Aşa este cazul, în Europa, al Pactului Nord Atlantic, al Uniunii Europene, al OSCE sau al CSI, existând şi alte câteva iniţiative zonale, toate acestea propunându-şi obiective de apărare comună împotriva unui atac armat dar şi misiuni de gestionare a crizelor.

Apărarea naţională a primit o multitudine de definiţii. Definiţia legală este dată de Legea nr. 45 din 1994 care în art. 1 precizează că „apărarea naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea naţională, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională”.

a. subiect nu-i pot fi decât statele, mişcările de eliberare naţională sau organizaţiile internaţionale de securitate;

b. obiectul ei e condiţionat de existenţa agresiunii armate;

c. agresiunea constă în folosirea de către un stat a forţei sale armate contrar Cartei ONU;

d. imposibilitatea activizării sistemului apărării naţionale prin executarea primei lovituri sau alegerea momentului şi locului loviturii invocând iminenţa unei agresiuni ;

e. imposibilitatea operaţionalizării acţiunilor de apărare militară în caz de agresiuni psihologice sau economice;

f. globalizarea apărării naţionale;

g. sursa juridică a apărării naţionale e constituită din principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme imperative de la care statele nu pot deroga;

h. în ipoteza în care apărarea naţională nu-şi realizează obiectivele, ocuparea de teritorii străine pe calea agresiunii e considerată nulă ab initio .

        Normele juridice referitoare la apărarea statului de primejdiile externe (dar şi interne) au rămas aceleaşi în esenţa lor, ele formează adevărate permanenţe ale dreptului public din moment ce suveranitatea naţională rămâne piatra de temelie a construcţiei statale. Ceea ce s-a modificat cu evoluţii oarecum semnificative a fost doar înţelegerea deţinătorului suveranităţii precum şi modul de organizare a puterii armate a statului.

        Când delimitează puterile în stat, literatura politică şi juridică avansează opinia că în afara celor trei puteri principale şi tradiţionale (legislativă, executivă şi judecătorească) există şi altele, între care şi puterea militară sau armată . Existenţa ei obiectivă este argumentată prin intermediul autorităţilor militare şi activităţilor desfăşurate de acestea iar în mod formal constituţiile unor state se referă expres la puterea armată . Trebuie însă arătat că această putere armată are altă natură decât puterile principale ale statului aşa cum au fost ele definite în teoria dreptului. Puterea armată reprezintă expresia unui serviciu public caracterizat prin permanenţă, specializare şi profesionalism. Însă prin misiunea şi actele sale el este un serviciu public special, de care depinde în mod esenţial existenţa statului şi a societăţii, ceea ce face ca unii autori de drept administrativ să-l denumească un „mare serviciu public naţional” iar în proiectarea actualei Constituţii a României s-a utilizat, la un moment dat, chiar această expresie . Doctrina de drept public apreciază că între trăsăturile puterii de stat există şi aceea că ea este o putere civilă; aspectul civil al puterii scoate în evidenţă tocmai subordonarea puterii militare faţă de autoritîţile civile.

      

a) exclusivitatea, în sensul că măsurile de apărare naţională constituie un monopol statal;

b) legalitatea, apărării naţionale, ceea ce înseamnă consacrarea prin norme juridice a sistemului;

c) primordialitatea valorilor protejate prin măsurile de apărare naţională pentru că dacă suveranitatea, independenţa şi unitatea, integritatea teritorială şi democraţia constituţională a statului ar fi periclitate n-ar mai exista nici naţiunea;

d) unitatea apărării naţionale, cu semnificaţia că acţiunile respective trebuie să aibă coerenţă, integrându-se într-un sistem ;

e) varietatea măsurilor de apărare.

 

        Două precizări finale în legătură cu serviciul public al apărării naţionale. În primul rând că el este în legătură cu alte servicii publice ale comunităţii pe care o serveşte. În al doilea rând, între fenomenul apărării naţionale şi dreptul public există raporturi reciproce. Pe de o parte, factorul militar care e esenţa apărării, a stat la origine şi a influenţat sistemele administrative, literatura de specialitate consemnând faptul că „este clar că evoluţia organizării administrative este legată de evoluţia armatei; însăşi ideea de ierarhie vine de la ideea subordonării specifice fenomenului militar” . Pe de altă parte, apărarea naţională nu există decât în cadrul juridic al dreptului public.

      Din punct de vedere terminologic, se utilizează atât conceptul de „armată” cât şi cel de „forţe armate”. Astăzi, accepţiune cea mai mare o are cel de „forţe armate” definit de doctrină ca fiind ansamblul formaţiunilor militare ale unui stat, compuse din forţe terestre, maritime şi aeriene şi incluzând efectivele umane şi mijloacele militare organizate în vederea ducerii luptei armate. Dreptul internaţional militar defineşte forţele armate ale unui beligerant ca fiind toate forţele, grupările şi unitaţile armate organizate şi puse sub comandă, statul având obligaţia de a preciza public ce anume trupe include în forţele sale armate . Deoarece constituie un monopol specializat al statului, constituirea şi utilizarea unor forţe armate în afara unor autorităţi statale este interzisă.

        ARMATA este definită uneori ca ansamblu al forţelor armate ale unui stat. Unele legi militare stabilesc expres că prin armată se înţeleg numai trupele MAp iar Legea nr.45/1994 precizează că armata este componentă de bază a forţelor armate care asigură, pe timp de pace şi la război integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor forţelor participante la apărare.

      Cu toate că armata reprezintă instituţia fundamentală a serviciului public al apărării naţionale organizat de către administraţia publică centrală a statului, doctrina administrativă n-a fost întotdeauna unanimă în ceea ce priveşte apartenenţa organismului militar la sfera administraţiei publice. Deosebit de expresiv comenta asupra apartenenţei Mircea Djuvara într-un ciclu de conferinţe destinat militarilor: „Actul de executare se reazimă în ultima instanţă pe forţa materială pusă în serviciul dreptului, în orice acte de stat, fie că e vorba de o apărare a statului însuşi faţă de un alt stat, fie că e vorba de apărarea intereselor generale sau particulare. Organul care face parte în felul acesta esenţialmente din puterea executivă şi care realizează cu forţa dreptul, este armata” .

        Natura juridică a armatei de instituţie destinată realizării serviciului public al apărării naţionale rezultă, de obicei, din chiar textele constituţionale ale organizării politico-statale. Constituţia României din 1991 include art. 117 referitor la „Forţele armate” în secţiunea întâia consacrată administraţiei publice centrale de specialitate al capitolului al cincilea destinat administraţiei publice din titlul al treilea referitor la autorităţile publice. Apreciem că această formulă de tehnică juridică nu este de loc întâmplătoare ci îşi are logica în natura juridică a forţelor armate de autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate.

a) autonomia armatei în sistemul instituţiilor publice naţionale;

b) specializarea armatei, dotarea şi funcţionarea ei specifică în scopul îndeplinirii competenţelor ce-i revin;

c) comanda unică şi disciplina;

d) subordonarea forţei armate puterii civile, plecând de la ideea că statul modern este un stat civil ;

e) apolitismul armatei, în sensul că membrii activi ai forţelor armate nu pot face parte din partide politice;

f) democratismul armatei, manifestat în faptul că toţi membrii societăţii au obligaţii în domeniul securităţii naţionale;

g) caracterul permanent, rezultând din funcţia de apărare naţională care nu poate fi improvizată la începutul războiului;

h) integrarea armatei în sistemul global al autorităţilor statale ca efect al globalizării apărării naţionale;

        Plecând de la definiţia dată de doctrină organului administraţiei publice ca fiind acea structură organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului, costatăm că armata este un organ al administraţiei publice deoarece:

1) are o structură organizaţională complexă aflată sub conducerea administrativă directă a MAp;

2) dispune, potrivit Constituţiei şi legii, de personalitate de drept public ceea ce-i permite să intre în nume propriu în raporturi juridice de drept administrativ ; acţionează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciului public al apărării naţionale în limitele legii;

3) se află sub controlul direct sau indirect al Parlamentului ca organ reprezentativ al voinţei poporului.

        COMPETENŢA ARMATEI reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie şi lege acestei persoane morale de drept administrativ prin care i se conferă drepturi şi îndatoriri în desfăşurarea în nume propriu şi în realizarea puterii publice a activităţii executive de apărare naţională. În schimb, capacitatea administrativă a armatei constă în aptitudinea acesteia de a fi subiect în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competenţei ei, ceea ce înseamnă că doar armata în ansamblul ei dispune de capacitate administrativă deplină deoarece numai ea are personalitate morală de drept public.

        Competenţa şi capacitatea armatei nu pot fi înţelese fără precizarea misiunilor acestui organ al administraţiei publice. Misiunile armatei sunt determinate atât de dreptul internaţional cât şi de dreptul public al fiecărui stat deoarece armata este un instrument al politicii naţionale statale în raport cu alte state.

    Potrivit rapoartelor prezentate congreselor Societăţii, principiile şi normele dreptului internaţional admit următoarele misiuni ale armatelor   naţionale: 1) apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor; 2) executarea de represalii în autoapărare; 3) participarea la acţiuni militare în cadrul unei alianţe militare care are ca scop apărarea colectivă; 4) protejarea drepturilor statelor pe mare, în spaţiul aerian şi cel cosmic; 5) participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sub mandatul ONU sau al altor organizaţii internaţionale. Examinând Constituţiile mai multor state, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului a concluzionat că nici un stat n-a prevăzut în legislaţia sa pentru forţele armate îndatoriri incompatibile cu dreptul internaţional.

     În ceea ce priveşte dreptul public român, constatăm lipsa unor prevederi exprese asupra misiunilor armatei în Constituţiile de la 1866, 1923 şi 1938, probabil fiindcă misiunea esenţială de apărare a ţării era raţiunea de a fi a armatei. În Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 existau prevederi generale referitoare la apărarea hotarelor ţării, a suveranităţii şi independenţei poporului român. Constituţia actuală dispune în art. 117 alineatul întâi că "armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale". Alte misiuni ale armatei rezultă implicit din unele prevederi  ale Legii nr. 415/2002 a CSAT  (care în  art.2  vorbeşte despre paza şi apărarea unor obiective importante, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, limitarea şi înlăturarea efectelor calamităţilor sau catastrofelor) sau ale Legii nr. 45/1994 (participarea la misiuni internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri umanitare este prevăzută în art. 5 al legii) ca şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă. Mai detaliată în ceea ce priveşte misiunile armatei sunt documentele programatice ale apărării naţionale (Strategia de securitate naţională, Carta albă a Guvernului şi Strategia militară a României) ca şi doctrinele şi regulamentele militare generale.