Strămoşii poporului român-dacii şi romanii care au determinat etnogeneza sa,i-au trimis totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.

    Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, după cel al indienilor.În sânul etniei trace, geto-dacii constituie cea mai importantă ramură, căci au avut o cultură materială şi spirituală, precum şi o organizare politică pe care nici una din celelate ramuri nu le-au putut atinge.Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către izvoarle istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.en.

    Este de reţinut faptul că strămoşii noştri erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani.Pe de altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor,pe când geţii se aflau în zona extracarpatică.Dar, potrivit lui Strabo, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor.Iată raţiunea pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştri geto-daci.

    Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheita în vremea regelui Burebista,prin unificarea triburilor în cadrul statului dac .Saltul calitativ de la democraţia militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale.Astfel, săpăturile arheologice atestă progresele realizate în procesul producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin numărul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creşterea accentuată a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor meşteşuguri. Creşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special, în relaţiile cu grecii şi romanii.Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformările adânci şi în organizarea socială, determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci.

    Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de conjuctura externă: pe de o parte, popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict,au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii; pe de altă parte, se profila tot mai ameninţător pericolul expansiunii romane1.Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice,caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere economică, după secolul II î.e.n.,când Macedonia şi Grecia au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit în vederea înfruntării ce avea să vie.

    Statul dac s-a format şi s-a consolidat sub lunga domnie a regelui Burebista,a cărui personalitate i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichităţii,pe contemporanii şi pe urmaşii săi.

    În privinţa organizării sociale şi juridice nu există temeiuri pentru a considera că în spaţiul geografic pe care îl avem în vedere lucrurile ar fi fost fundamental diferite de modelul existent în Orient şi sudul Europei. Normele de conduită, sancţiunile, cutumele de ordin practic sau religios, relaţiile cu alte grupuri umane s-au conturat având drept celulă de origine familia. Unele comunităţi au cunoscut forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele forma patriliniară în care tatăl a avut locul prim . Ştim că la începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuşi actul naşterii şi îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După depăşirea perioadei promiscuităţii, tatăl a căpătat un rol din ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare şi patriliniare.

    Odată cu începuturile agriculturii şi mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul îşi impune definitiv dominaţia sub forma familiei patriarhale, a gintei patriarhale. Aşa se ajunge la obiceiul validat religios al alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbaţi, la obiceiul constituirii “adunării poporului” numai din bărbaţii care purtau arme. Acestor structuri le revin sarcini importante precum rezolvarea conflictelor, alegerea căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.

    Între membrii ginţilor se manifestă sentimentul de solidaritate, fapt care se reflectă şi în forma de existenţă a dreptului de moştenire, întrucât bunurile celui decedat revin de drept rudelor, ginţii, odată cu obligaţiile religioase faţă de sufletul celui mort. În acelaşi sentiment rezidă şi regulile de apărare a ordinei, cel vinovat fiind pus faţă în faţă cu ginta şi obligat la pedepse exemplare. Formarea triburilor şi uniunilor de triburi a presupus preluarea acestor elemente de comportament juridic.