Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care şi-a ţinut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internaţională pluralistă formată din deputaţi aleşi în mod democratic, înfiinţată pe baza unui tratat interguvernamental.

      Dând expresie principiului democraţiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele instituţii Continentale, reprezentând nu numai propriile popoare, dar şi celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul şi prosperitatea Continentului.

    Prevăzută dintru început printre viitoarele instituţii europene, impunerea unei adunări parlamentare internaţionale avea să se dovedească totuşi dificilă, cel puţin la nivelul “Marii Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia şi din Marea Britanie până în Elveţia. Reticenţele britanicilor faţă de orice formă de “supranaţionalitate” pe de o parte, problema dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă parte,  prezenţa statelor neutre şi mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei “constituante europene” care ar fi generat tot restul.1A trebuit ca acest proiect să se limiteze la formule mai modeste de integrare europeană şi să se reducă fie numărul statelor participante, fie gradul de supranaţionalitate parlamentară. Aşa se face că “Marea Europa” s-a redus la formula valabilă şi astăzi a unui “Consiliu al Europei” din care lipseşte orice supranaţionalitate şi unde Adunarea parlamentară are doar competenţa consultativă. Aşa se face că Europa tratatului CECO, apoi a Pieţei Comune comportă într-adevăr o adunare parlamentară mai puternică, dar în cadrul unei Comunităţi a celor Şase, apoi a celor Zece, adică în cadrul “Micii Europe”.

    În fapt, oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiţi să constate că gradul de supranaţionalitate al instituţiilor europene este invers proporţional cu numărul statelor membre. A apărut, aşadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireşte, o adunare parlamentară, dar o adunare parlamentară funcţionând în cadrul unei simple comunităţi economice, comunitate redusă iniţial la cărbune-oţel,  extinsă mai apoi şi la alte sectoare ale economiei.

      Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu titlul impunător de “Parlament European”.

      Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea să-şi sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentară internaţională din istorie aleasă prin vot direct de cetăţeni aparţinând unor naţiuni vechi şi mândre.

        Pe de altă parte, înainte chiar de alegerea sa directă, această adunare va întreprinde o cucerire lentă, dar sistematică de puteri, care a apropiat-o din ce în ce mai mult de un organism parlamentar clasic. În fine, profitând de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va înceta foarte curând să se comporte ca adunare a unei Comunităţi Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic şi proclamată la 1 noiembrie 1993.

Încă de la început, organizarea prevăzută între cele şase state semnatare ale tratatelor iniţiale a avut la bază ideea unei democraţii liberale care nu putea fi concepută fără o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite în Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. şi art. 137 din Tratatul C.E.).

      O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care acesta s-a cristalizat pe parcursul evoluţiei vieţii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunităţii Economice Europene şi a Euratomului, devine for parlamentar şi al acestor noi creaţii comunitare.

       Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene şi a închegării vieţii comunitare instituţia parlamentară comunitară se desăvârşeşte, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie, într-o serie de privinţe, de parlamentele naţionale, fără să se identifice cu acestea.

      O altă particularitate a apariţiei şi evoluţiei vieţii parlamentare comunitare constă în aceea că, spre deosebire de parlamentele naţionale, care îşi găsesc originea şi justificarea activităţii în prevederile constituţiilor statelor naţionale, Parlamentul European îşi are temeiul juridic în tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului integrării lor. De aceea, începutul vieţii parlamentare comunitare a avut iniţial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, apoi Tratatul de la Roma, iar după aceea Actul Unic European şi, mai recent, Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.

   Prevederile acestor tratate ilustrează istoricul vieţii parlamentare comunitare, sporirea atribuţiilor şi a rolului acestei instituţii în viaţa Comunităţii. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atât în privinţa consolidării structurilor sale, cât şi a locului şi rolului sau în arhitectonica instituţiilor comunitare.3

        Acest fapt se explică prin spiritul democrat care a prezidat şi prezidează construcţia comunitară. Totodată, reprezintă o replică dată tendinţelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinaţionale şi relaţiile internaţionale.Întrucât integrarea se realizează cu mijloace democratice şi viaţa comunitară este clădită pe valori democratice, aspect ilustrat şi de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanţă că democraţia este indispensabilă procesului integraţionist, fiind o condiţie sine-qua-non a trăiniciei şi funcţionalităţii acestuia.

      Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunării să fie aleşi prin vot universal direct, după o procedură uniformă în toate statele membre.

     La 20 septembrie 1976 Consiliul a reuşit să adopte Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiul universal direct, şi pe care îl vom denumi în continuare Actul.Până la data de 7 iunie 1979, când au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegaţi desemnaţi de parlamentele naţionale după procedura stabilită de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversată o lunga perioadă de timp şi au fost depăşite numeroase obstacole de ordin politic şi tehnic. În iunie 1979, aceasta desemnare a fost încredinţată votului universal. Însăşi noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentară internaţională, precum şi noutatea, încă mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte, că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul universal.

      Cât priveşte numărul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comună CECO la 142 pentru Adunarea parlamentară a celor trei Comunităţi, apoi la 198 o dată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei; a ajuns la 410 o dată cu instituirea alegerilor directe şi apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, apoi la 567 o dată cu reunificarea germană şi, în sfârşit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 1995.4

     Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanţi care compun adunarea şi repartizarea între diferitele state membre a fost destul de dificilă.

     Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numărul parlamentarilor europeni să crească de la 518 la 567, datorită reunificării Germaniei.

      Repartizarea acestor locuri era următoarea: Germania – 99; Franţa, Italia şi Regatul Unit al Marii Britanii câte 87; Spania – 64; Olanda – 31; Belgia, Grecia şi Portugalia câte 25; Danemarca – 16; Irlanda – 15; Luxemburg – 6.

Urmare creşterii numărului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputaţi, iar numărul de locuri pentru fiecare stat membru este următorul: Germania  99; Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia şi Portugalia câte 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda şi Danemarca câte 16, Irlanda  15 şi Luxemburg 6.Nici până în prezent state membre nu au putut să se pună de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, aşa după cum se prevăzuse în art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizează ca procedură electorală este condusă în fiecare stat membru prin dispoziţii naţionale, care sunt alese de o manieră liberă, conform tradiţiilor electorale naţionale.

        Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota şi de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetăţenilor care au statut de rezident într-un stat membru în care nu au cetăţenie în condiţii egale cu acelea ale resortisanţilor statului respectiv. Este urmarea firească a cetăţeniei europene prevăzute prin Tratatul asupra Uniunii Europene şi care a fost reglementată prin directiva din 6 decembrie 1993.

    Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit şi este în continuare o problemă controversată, deoarece numeroşi parlamentari ar dori ca acesta să se găsească la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se găseşte la Luxemburg.

      Franţa şi Germania consideră că reunirea Parlamentului în capitală Alsaciei este simbolul unităţii lor postbelice şi o garanţie a ideilor de pace.

        În perspectiva lărgirii U.E. prin admiterea ţărilor central şi est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limitează numărul parlamentarilor europeni la 700, indiferent câte ţări membre va avea Uniunea Europeana.5

      Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi necesitatea unei redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.6

       Adunarea europeană a fost şi rămâne în centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins în fapt niciodată, mai cu seama în Franţa, unde există gustul înfruntărilor de principiu, şi care face ca Parlamentul European să fie instituţia europeană despre care s-a scris cel mai mult din 1945 încoace.

      Parlamentul European este una din principalele instituţii comunitare, fiind înfiinţată odată cu C.E.C.O. sub forma unei “Adunări Parlamentare compusă din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate” (art. 20 din Tratatul E.C.O.). În 1958, odată cu apariţia C.E.E. şi C.E.E.A., instituţia parlamentară a decis să-şi schimbe numele în “Adunare Parlamentară Europeană”, pentru ca în 1962 să ia denumirea de “Parlament European”.  Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele proprii. Plecând de la atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizată pe calea acordurilor inter-instituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua creştere a competentelor PE atât în plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cât şi în cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificările aduse procedurii de codecizie şi prin extinderea câmpului sau de aplicare, a dat PE o putere reală de decizie pe care o împarte însă cu Consiliul U.E.

    În conformitate cu dispoziţiile Tratatului stabilind Comunitatea Economică Europeană, Parlamentul European îşi adoptă propriul Regulament interior, prin care precizează modul de organizare a propriilor organe (Biroul şi Biroul lărgit), a comisiilor parlamentare şi a grupurilor politice.

       Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Preşedinte şi 14 vicepreşedinţi, aleşi de Adunare pe o perioadă de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor şi se constituie Conferinţa preşedinţilor. Biroul lărgit conţine şi preşedinţii grupurilor politice, având atribuţiuni privind organizarea internă şi relaţiile cu alte instituţii comunitare şi din afara Uniunii Europene. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului de după alegeri.7

Conferinţa preşedinţilor are în componenţa sa Preşedintele Parlamentului European şi preşedinţii grupurilor politice. În componenţa Conferinţei intră şi doi reprezentanţi ai parlamentarilor independenţi. Conferinţa preşedinţilor are un rol important în structura organelor de conducere ale Parlamentului European.

      Printr-un vot majoritar,  Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe baza propunerii Biroului, avându-se în vedere o repartizare între grupurile politice, potrivit unei reprezentări echitabile a tuturor celor 15 ţări membre. Membrii titulari ai Comisiilor parlamentare sunt aleşi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt îndrituite sa pregătească şedinţele plenare ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.

      Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice,  din 29 de membri dacă aparţin unui singur stat, şi din 23 de membri dacă provin din 2 state membre. În cazul în care membrii grupului politic provin din 3 state, numărul lor trebuie să se ridice la 18, iar dacă provin din patru sau mai multe state,  numărul lor trebuie să se ridice la 14.

      În conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum şi în baza Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneşte în sesiuni anuale, convocate în a doua zi de marţi din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregătită de Biroul Parlamentului şi de Conferinţa preşedinţilor.

     Sesiunea anuala a Parlamentului este organizată în sesiuni de câte o săptămână în fiecare luna. În acelaşi timp, Parlamentul European poate lucra în sesiuni extraordinare, care pot fi convocate: 

a) la cererea majorităţii eurodeputaţilor; 

b) la solicitarea Consiliului European sau c) la cererea Comisiei Europene.