"ORGANIZAREA DE STAT ŞI A ADMINISTRAŢIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT":
Particularităţi şi trăsături comune ale organizării de stat :
factori interni şi externi fac ca în secolele XIII – XIV formaţiunile prestatale româneşti să se unifice şi să se formeze statele feudale româneşti de sine stătătoare, suverane şi independente. Acest fapt a reprezentat o izbândă în plan politico-instituţional şi în sistemul juridic „legea ţării”;
Odată constituite, ţările române au fost nevoite să-şi apere suveranitatea şi independenţa împotriva marilor puteri feudale: Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman;
Ţara Românească (Muntenia) s-a întemeiat la începutul secolului al IV-lea între Carpaţi, Dunăre, Siret şi Milcov, prin unificarea tuturor formaţiunilor statale din acest spaţiu;
Capitala a fost succesiv la Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte şi Bucureşti;
întemeietorul este Basarab I, (după ce şi Litovoi încercase la 1273), prin victoria de la Posada, 1330, asupra regelui Ungariei, prin care a consacrat Muntenia ca stat de sine stătător, suveran şi independent;
Desăvârşirea organizării Ţării Româneşti a făcut-o Mircea cel Bătrân (1386-1418), care a reuşit să înlăture pericolul otoman, consolidând unificarea politică prin stăpânirea sa asupra Dobrogei şi sudului Transilvaniei. Popoarele lumii au denumit noul stat Vlahia sau Valahia, iar românii i-au spus Ţara Românească Muntenia,
Ţara Românească a Moldovei: s-a întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea pe cursul superior al Siretului, prin unirea micilor for-maţiuni statale sub Bogdan I (1359-1365). Întemeierea a presupus înlăturarea vasalităţii faţă de Ungaria a voievodului maramureşean Dragoş, înfăptuită prin lupta armată a românilor moldoveni sub comanda lui Bogdan I;
La 1359, trecând munţii, Bogdan înlătură pe Balc, reprezentantul Ungariei şi întemeiază noul stat numit de străini Terra Wallachorum, Terra Moldovalachia, Valachia cea Mică. Urmaşii la domnie, Petru I Muşat şi Alexandru cel Bun au consolidat unitatea politică a Moldovei;
Voievodatul Transilvaniei: s-a constituit ca voievodat, stat autonom în teritoriul intracarpatic, în contextul rezistenţei antimaghiare din secolele X – XIII, prin unificarea „ţărilor”, cnezatelor, voievodatelor ardelene într-o structură statală specific românească, voievodatul, ajuns stat autonom vasal regelui maghiar, dar păstrându-şi toate atributele şi particularităţile de ţară românească până la 1541, când suzeranitatea maghiară dispare şi va fi înlocuită cu cea otomană.
Trăsături comune ale organizării de stat:
– ca forme politico-statale, Ţara Românească şi Moldova, până la începutul secolului al XV-lea, s-au dezvoltat ca state independente, fără imixtiuni străine. La sfârşitul acestei perioade, Imperiul Otoman şi alte state expansioniste ameninţă independenţa ţărilor române şi această particularitate istorică îşi va pune amprenta asupra întregii evoluţii a poporului român,
La 1417, sub presiunea otomană, Mircea cel Bătrân plăteşte tribut turcilor, Moldova rezistând până la Aron-Vodă;
în a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca urmare a luptelor interne, Ţara Românească şi Moldova sunt aservite economic de către Imperiul Otoman prin plata haraciului, a peşcheşurilor, prin prestaţii în muncă şi prin monopolul otoman asupra comerţului exterior. Acest lucru nu înseamnă înlăturarea suveranităţii de stat, ţările române rămânând autonome;
cele trei ţări române au o existenţă şi dezvoltare separată, dar o organizare politică asemănătoare, puţin mai diferită în cazul Transilvaniei; Evoluţia ţărilor române este una unitară în toate planurile, bazată pe unitatea poporului român, pe comunitatea de neam, de limbă, de cultură, obiceiuri, tradiţii, de viaţă economică, de politică de apărare etc., pe care se va sprijini şi unirea celor trei ţări române, făurită de Mihai Viteazul la 1600.
Organele centrale în ţările române: organizarea de stat asemănătoare se regăseşte şi în sistemul organelor centrale ale puterii şi administraţiei de stat.
Prerogativele domneşti: – şeful statului se numeşte domn sau domnitor; Până la începutul secolului al XVIII-lea ocupă această demnitate supremă pe principiul ereditar-electiv, apoi fiind ales de către boieri din rândul lor, dintre cei fără copii, pentru a preîntâmpina constituirea de dinastii;
în calitate de şef al statului, domnitorul a avut „dominium eminens” (adică dreptul de stăpânire al domnitorului asupra întregului fond funciar al ţării, drept care se suprapunea peste celelalte stăpâniri funciare şi în virtutea căruia domnul făcea danii de moşii, întemeia sate şi oraşe, confisca averile celor infideli şi confirma dreptul de stăpânire asupra pământului), dar nici cei mai puternici domnitori nu au instaurat în ţările române monarhii absolute,
domnitorul avea şi exercita atribuţii legislative, administrative, militare şi judecătoreşti;
el decidea în privinţa organizării teritoriale a ţării, a numirii dregătorilor statului, fixarea dărilor, efectuarea prestaţiilor datorate ţării, baterea monedei etc.;
domnul încheia tratate sau convenţii cu alte ţări, declara starea de război sau de pace;
Din secolul al XV-lea îşi formează o armată proprie, condusă de el cu ajutorul dregătorilor din meseria armelor;
exercită funcţia de judecător suprem, împreună cu sfatul domnesc, dar sentinţele sale aveau putere de lucru judecat numai pe durata vieţii sale. Activitatea de legiferare se realizează sub forma hotărârilor domneşti, care cuprind norme juridice generale, adoptate cu concursul sfatului domnesc;
după instaurarea dominaţiei otomane alegerea domnului a devenit formală, pe primul plan trecând investitura (confirmarea) de către Poartă, care chiar precede sau renunţă la alegere. Amestecul Porţii în treburile interne devine tot mai grav, sprijinit de boierimea interesată în slăbirea puterii centrale.
Sfatul domnesc: – este organul suprem al ţării, după domn;
este format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului, cu importante prerogative în conducerea statului;
el exercita un control asupra domnului, întărea actele de danii domneşti, de acordare a imunităţilor unor boieri;
participa la procesul de legiferare şi înfăptuirea justiţiei de către domn, îi acorda sfaturi domnului;
în secolul al XV-lea, când dregătorii devin subordonaţi domnului, prerogativele sfatului se restrâng;
numărul membrilor sfatului varia între 12 şi 25. El era convocat la date şi în locuri fixe de către domn;
I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ROMÂNEŞTI
I.1. Obiectul istoriei administraţiei publice româneşti
II. STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN DACIA
II.1. Organizarea geto-dacilor în epoca prestatală:
II.2. Întemeierea statului geto-dac şi organizarea lui
II.3. Statul şi administraţia publică în Dacia romană
III. STATUL ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI ÎN PERIOADA PREFEUDALĂ
III.1. Instituţii şi administraţie romano-bizantină la Dunărea de jos
III.2. Condiţiile istorice în feudalismul timpuriu (secolele III-VIII). Etnogeneza românească
III.3. Organizarea social-politică şi administrativă a Daciei
III.4. Normele de conduită în cadrul obştii săteşti
IV. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN PERIOADA FORMĂRII STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
IV. 1. Premisele apariţiei formaţiunilor statale româneşti
IV.2. Ţara, ca formă principală de organizare politică
IV.3. Organele politice şi administrative ale „ţărilor”
IV.4. Consideraţii asupra legii ţărilor române
V. ORGANIZAREA DE STAT ŞI A ADMINISTRAŢIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT
V.1. Particularităţi şi trăsături comune ale organizării de stat
V.2. Organele centrale în ţările române
VI. ORGANIZAREA DE STAT ŞI A ADMINISTRAŢIEI ÎN TRANSILVANIA, ÎN EVUL MEDIU
VI.1. Particularităţi de viaţă economică, socială şi politică
VI.2. Organele centrale de stat în Voievodatul Transilvaniei
VI.3. Organizarea de stat a Principatului Transilvaniei în perioada 1541 - 1683
VII. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIV–TERITORIALĂ ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT
VII.1. Unităţi administrativ-teritoriale în Ţara Românească şi Moldova
VII.2. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei în vremea voievodatului şi principatului
VIII. ORGANIZAREA DE STAT ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ÎN EPOCA TURCO-FANARIOTĂ ŞI LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE
VIII.1. Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei în epoca regimului turco-fanariot
VIII.2. Organizarea administrativ-teritorială în perioada fanariotă
VIII.3. Organizarea de stat în perioada premergătoare Unirii
VIII.4. Transilvania – provincie a Imperiului habsburgic. Organizarea de stat şi administrativ-teritorială
IX. ORGANIZAREA DE STAT ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN PERIOADA 1859–1918
IX.1. Evoluţia organizării de stat şi a administraţiei publice în perioada domniei lui Al. I. Cuza
IX.2. Organizarea de stat şi administraţia publică în perioada 1866 – 1918
X. ORGANIZAREA DE STAT ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC (1861-1867) ŞI A DUALISMULUI
AUSTRO –UNGAR (1867-1918)
X.1. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada liberalismului (1861 – 1867)
X.2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1868 – 1918). Reprimarea şi lupta românilor împotriva statului austro-ungar
XI. STRUCTURA DE STAT ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
ÎN ROMÂNIA MARE (1918 – 1938)
XI.1. Făurirea statului naţional unitar român şi implicaţiile ei asupra organizării statale şi a administraţiei publice româneşti
XI.2. Organizarea provinciilor unite cu România
XI.3. Organizarea de stat a României Mari
XI.4. Organizarea administrativ teritorială a României Mari
XII. ORGANIZAREA DE STAT ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN TIMPUL CONSTITUŢIEI DIN 1938 ŞI AL DICTATURII ANTONESCIENE
XI.1. Contextul politic în care s-a adoptat Constituţia din 1938 şi conţinutul acesteia
XII.2. Organizarea de stat şi administrativă în perioada 1938 –1940
XII.3. Organizarea de stat şi administrativă în perioada 1940 – 1944
XIII. BIBLIOGRAFIE
