Ori de cate ori un fenomen, eveniment, etc. devine cotidian, comunitaţile şi indivizii tind să-l defineasca în termenii normalităţii. Asimilat in această formulă în conştiinţa unei comunitaţi, evenimentul sau fenomenul în cauză este acceptat ca parte a interacţiunilor cotidiene şi defineşte astfel ca naturale, normale, obişnuite, acţiunile sociale care-i poartă amprenta. In astfel de situaţii se află fenomenul violenţei sociale şi/sau politice: 

        “Oricine este interesat de istorie şi politică nu poate să nu ţină seama de rolul imens pe care violenţa n-a încetat să-l aibă în treburile obşteşti şi în comportamentul oamenilor” . Ar putea sa para surprinzător faptul că s-a scris prea puţin cu scopul analizei acestui fenomen. Sau poate tocmai pentru că se întâlneşte la toate nivelele vieţii sociale, violenţa devine un lucru normal, asimilat si acceptat ca parte a modului uman de a fi in comunitate. Istoria ne invata ca acţiunile umane stau sub semnul violenţei, având, conform lui Renan, o “natură accidentală, inconsecvenţă, imprecisă”.  

      Alti teoreticieni definesc violenţa ca o verigă a unui întreg proces. Engels, de exemplu, priveste violenţa ca fiind acceleratorul dezvoltării economice. “Oriunde structura de putere a unei ţări intră în contradicţie cu evoluţia sa economică”, puterea politică va fi învinsă, în pofida instrumentelor sale de violenţă. 

      Teoreticienii ai violentei sociale si politice sunt de acord că orice societate se întemeiază pe violenţă. Contractualiştii explică apariţia societăţii umane, organizată după regulile familiare nouă, prin intermediul unui “pact”, “contract” între comunitate şi o asociaţie capabilă a asigura protecţia indivizilor împotriva eventualelor agresiuni ale “celorlalţi”. Asociaţiile de protecţie ajung să deţină monopolul asupra violenţei, prin transferul benevol al acesteia din proprietatea fiecărui individ în cea a “protectorilor”, cum ar spune Hobbes pentru care starea de natura este bellum omnium contra omnes.

        Evident, aceste asociaţii vor deveni determinantele societăţii, preluând funcţia de apărare a unui teritoriu bine delimitat spaţial şi funcţia de impunere a unor norme – legi, pe baza cărora să fie asigurat controlul manifestărilor agresive în interiorul comunităţii şi capacitatea de reacţie la agresiunile externe.

      Violenţa individuală era legea structurantă şi ordonatoare a societăţii prestatale.  Obiectul contractului, în aceste condiţii, este cedarea dreptului privat la violenţă contra garanţiei proprietăţii şi vieţii indivizilor.  Dreptul individual la violenţă este preluat de instituţii specializate, de stat şi exercitat prin intermediul unor specialişti în mânuirea instrumentelor violenţei instituţionale care asigură pacea comunităţii. 

       Se disting aici două tipuri de violenţă: cea individuală, caracteristică stării de natură şi cea instituţională a societăţii organizate, exercitate prin instrumentele statului si care au rol ordonator si organizator in societate. Puterea devine astfel apanajul celor care deţin controlul violenţei. Această putere “se va autodelimita prin autoinstituire.  Ea acumulează bunuri şi manipulează semne şi simboluri peste care îşi declară monopolul.  Noua Putere controlează lumea socială şi doar Ea poate stabili formula Ordinii” .  Apare astfel Statul. Violenţa care menţine coeziunea grupului-stat este violenţa represiune, temeiul ei fiind legea sau arbitrarul  unui individ sau al unui grup de indivizi.  

        Identitatea grupului este apărată prin agresivitate. În viziunea lui Hobbes, Leviathanul îşi asumă protecţia proprietăţii şi siguranţa unei coexistenţe paşnice prin monopolul asupra violenţei, dobândit prin renunţarea tuturor indivizilor la folosirea privată a V.Philippe Brand afirmă şi el că la începutul politicului se află conflictul, cu funcţia sa de elucidare a raporturilor sociale reale.  Toate societăţile fug de conflict, de violenţă. Dar în opinia lui Brand, conflictul este un fenomen pozitiv, cu condiţia să fie stăpânite costurile şi controlate posibilele derapaje.

        La nivelul vechilor societăţi, există şi un alt tip de violenţă, exceptând violenţa fondatoare a comunităţii, care îşi avea rădăcinile în acel illo tempore anterior constituirii ei. Este vorba despre violenţa sacrificată, violenţa reticală. “Violenţa intestină” a grupului nu putea avea alt canal de evacuare, decât sacrificiul, doar în acest fel putând fi menţinută ordinea. Acest lucru se întâlneşte nu doar la nivelul ritualurilor religioase prin care trebuiau “îmbunaţi” zeii. Romanii (elita) îşi făcuseră un adevărat “crez” din expresia “pâine şi circ”, ultimul element al acesteia fiind coordonată ce asigura canalizarea violenţei interne a grupului spre victima ce aparţine în majoritatea cazurilor exteriorului comunităţii. Sângeroasele spectacole date de gladiatori, de fiarele ce sfâşiau “duşmanii” Romei, aveau funcţia de transfigurare a impulsurilor violente ale populatiei si de mantinere sub control. Departe de a avea vreo teoretizare asupra acestei legi sociologice potrivit careia orice grup are un potential de violenta intestina, guvernantii Romei vechi au inteles ca”painea si circul” pot canaliza agresivitatea colectiva spre un derivat, altul de cat proprii lor guvernanti.

        Statul apare ca “instanţă organizatoare care să protejeze şi să apere regulile de convieţuire socială”  .  Mecanismul structurant şi ordonator nu mai este violenţă colectivă, unanimă a membrilor, ci violenţă fizică şi coerciţia exercitată prin intermediul unui întreg aparat specializat şi instituţionalizat – aparatul de stat.

        Raţionalizarea violenţei colective este, în fapt, instituţionalizarea ei, statalizarea –proces ce determină inegalitate la nivelul gestionării violenţei sociale. 

        Weber definea statul ca formă de organizare socială în care locuitorii unei arii determinate recunosc legitimitatea forţei realizată şi transmisă printr-un aparat specializat, iar cei care-şi asumă controlul asupra aparatului de stat sunt recunoscuţi ca guvernanţi.

        “În calitate de deţinător al monopolului legitim asupra violenţei într-un teritoriu determinat, statul confiscă violenţa” .  Se conturează “o minoritate privilegiată, având acces la controlul mijloacelor de exercitare a violenţei”.  P. Bandry observă că aceasta interzice accesul grupului la locurile şi simbolurile prin care altădată se constituia.  Indiferent de principiul de instituire a puterii (charismă, drept divin, tradiţie, raţionalitate – legalitate) statul deţine dreptul de a stabili care violenţă este justificată.

      Există un consens între teoreticienii fenomenului politic, care “recunosc că violenţa nu reprezintă nimic mai mult decât cea mai evidentă manifestare a puterii” .  C. Wright Mills spunea “orice politică este o luptă pentru putere; ori, forma ultimă de putere este violenţa”  , aceasta fiind o prelungire a definiţiei statului dată de Max Weber – “raport de dominaţie a omului asupra omului întemeiat pe mijloacele violenţei legitime” (cea care este considerată astfel).

        Punând semnul egal între politică şi “organizarea violenţei”, definim statul ca instrument de opresiune aflat în mâinile claselor conducătoare.

      Jouvenel afirma că “lucrul fără de care puterea nu poate exista, esenţa ei, este comanda, iar Alexander Passerin d’Entrèves va face distincţia între violenţă şi putere: “trebuie […] să stabilim dacă faptul de a folosi forţa, respectând legile, modifică natura forţei înseşi, oferindu-ne cu totul alt tablou al relaţiilor umane, pentru că forţa, datorită faptului că admite o calificare, încetează să mai fie forţă” . Astfel înţeleasă, puterea este o forţă calificată, instituţionalizată, un fel de violenţă moderată, aşa cum interpretează Hannah Arendt.

      Întrucât violenţa cere întotdeauna instrumente, acţiunea violentă este inseparabilă de complexul de mijloace şi de scopuri, cu mijloace care tind să aibă o importanţă mai mare faţă de scopul ce trebuie să le justifice şi care nu ar putea fi atins în lipsa lor .

        Elementul esenţial al unei guvernări este puterea şi nu violenţa, aceasta fiind instrumentală, necesită în permanenţă să fie condusă şi justificată de scopurile pe care le serveşte.  În comunităţile organizate, puterea instituţionalizată se propune ca autoritate, necesitând recunoaşterea imediată.  (De altfel, fără această putere nu poate funcţiona nici o societate). 

        “Forma externă a puterii este “Toţi contra Unul”, în timp ce aceea specifică violenţei este “Unul contra Tuturor” (posibilă numai prin folosirea instrumentelor) . Cea de-a doua formulă a violenţei este specifică statului. Între violenţa statului şi a cetăţeanului există o mare diferenţă. Cât timp structura puterii guvernamentale rămâne intactă, guvernul va avea superioritatea absolută in acest raport al justificarii dreptului la violenta.