Lewis Mumford în cartea sa “Mitul maşinii” definea totalitarismul ca fiind “o structură invizibilă, compusă din elemente anatomice umane, vii dar rigide, dotate fiecare cu o funcţiune, un rol şi cu o sarcină; această imensă organizaţie colectivă face posibilă o gigantică rentabilitate a muncii şi realizarea de proiecte grandioase”.

Conform Dicţionarului de Sociologie, 1993, totalitarismul constă în “desfiinţarea societăţii civile şi exercitarea unei puternice presiuni politice pentru înregimentarea maselor”.

În sistemele totalitare arta şi în special arhitectura au drept funcţiune principală “restructurarea unui repertoriu de imagini generatoare de mituri ale societăţii”(S. Vasilescu, 1995) conform unei ideologii promovate de Putere.

În teza sa de doctorat privind “Arhitectura totalitară”, arh. Sorin Vasilescu desprinde o serie de caracteristici ale ideologiei, artei şi arhitecturii totalitare pe care vom încerca să le sintetizăm mai departe:

- Totalitarismul, fie acesta italian, sovietic sau german a încercat să impună un model ideal al “omului nou”. Acesta era dotat “cu o psihologie proprie, cu o morală şi cu o etică nouă, modelată şi modelabilă ideologic” … “Omul nou trebuie să fie posesorul unui limbaj graţie căruia să poată vorbi nu pentru a spune ceva, ci pentru a obţine ceva precis”.

- Un alt invariant al totalitarismului a fost ura constantă faţă de religie, în special faţă de creştinism, deşi Nikolai Berdiaev remarcă, mai ales în cazul propagandei bolşevice caracterul mistic al totalitarismului.

- Conceptul de “mase” este un alt invariant al totalitarismului.

      În lumea “totalitară”, masele sunt “fagocitate” de către spaţiu, dând individului starea şi sentimentul deplinei integrări în masele care devin unicul element dominator, capabil de a conferi dimensiune puterii recent cucerite. Individul se sublimează în mase care nu pot fi contrapuse decât unui unic personaj, care la sacra maselor devine unica lor expresie. În regimurile totalitare se manifestă “mitul festiv” tradus prin apariţia unor ample ritualuri de mase, menite să glorifice Puterea existentă.

       Arta totalitară îşi are originea în “Revoluţie” şi finalitatea în a deveni un instrument eficace în serviciul unui proiect de stat total” (Filonov, 1919).

        Ideologia, generând anumite “tematici” generează un stil propriu, deosebit structurat de cel al culturii burgheze.

     Stilul artei totalitare este generat de o structură care încearcă să facă fuziunea tuturor elementelor într-un “templu unic şi magnific construit pentru toate epocile şi pentru toate popoarele”, spunea Mussolini.

       Producţia artistică, caracteristică stilului totalitar este depersonalizată şi subordonată unui ţel comun, unui ideal unic; ca expresie a unei epoci se adresează posterităţii în timp ce limbajul ei se adresează contemporanilor: “Limbajul ei a evoluat în timp, dar întotdeauna în limitele impuse de un realism care nu era atât  un element stilistic, cât cel mai sigur mod de a transmite o informaţie care trebuia decodificată într-un singur mod, un semn de loialitate a artistului, un gaj al participării sale la gândirea şi simţirea colectivă.” (Mussolini, 1934)

- arta este un produs pentru colectivitate, creată colectiv; ea “aparţine poporului” şi este creată de un grup (“brigadă”);

- arta are un caracter “popular”, e “comprehensibilă pentru milioane de muncitori”. Artiştii trebuie să conceapă mijloace inteligibile de expresie pentru milioane de oameni;

- arta totalitară este caracterizată de conservatorism (arhaism, eclctism şi paseism), de refuzul principial faţă de spiritul inventiv.

     Arhitectura totalitară a Germaniei, Italiei şi Uniunii Sovietice se constituie ca reacţie împotriva modernismului arhitectural. Respingerea stilului modern, care se dorea internaţional, s-a manifestat prin impunerea unui nou tip de artă cu implicaţii profunde în viaţa socială.

      Regimurile totalitare, profund diferite în formă, bazate pe tradiţii cultural artistice şi sociale diferite, dar similare în aspiraţiile şi finalităţile politice pe care le-au urmărit, au încercat să facă din “arta de a construi” ”un instrument al puterii, al propagandei, un instrument care să îmbrace nevoile sociale nu în haina artistică a momentului, ci într-una croită încât să pară, mai mult decât utopie, un afiş cu toate calităţile şi defectele, cu toate avantajele şi dezavantajele pe care acest mijloc de comunicare în masă le prezintă: acţiune directă şi imediată de informare, cu rol simbolic dar superficial, pândit de forma cea mai acută de perisabilitate”(S.Vasilescu,1995).

        Statele totalitare, autoritare au căutat să-şi transpună un plan social şi arhitectural prin mijloace diferite, idealurile “revoluţiilor” din care s-au întrupat. Primul deziderat şi cel mai important al noului stil al arhitecturii totalitare a fost acela de a construi pentru mase, arhitectura populară trebuind să se opună “întunecatei arhitecturi burgheze, a trecutului capitalist. Pentru prima oară, poporul a devenit singurul comanditar al arhitecturii (sovietice) judecătorul ei suprem.“ (Sabornik Arhitektura, U.R.S.S.., 1947). Aceeaşi idee este exprimată şi de Hitler: “Edificiul creat de popor ca entitate trebuie să reprezinte demn pe cel care l-a comandat – poporul ca entitate”.

       Dincolo de diversitatea mediilor cultural-sociale şi de potenţialul economic şi financiar al statelor totalitare “socialiste”, există acelaşi element comun care le-a mobilizat realizarea noului stil în arhitectură: “ura făţişă manifestă şi nedisimulată contra lumii burgheze reacţionare”: “Sub un drapel ce se dorea atotbiruitor defilau cu speranţa înnoirii totale a arhitecturii, în uniforme fasciste, naziste sau comuniste, elementele formale ale unui limbaj artistico-arhitectural, surogat al lumii greco-romane, preluat adesea în reacţionare şi sterile discursuri retorice, redundante, ţinute într-o limbă de lemn, în care sintaxa era neoclasică, iar vocabularul eclectic”. Arhitectura modernă era dispreţuită, în U.R.S.S. fiind considerată mic burgheză, în Germania fiind considerată evreiască, iar în Franţa deoarece era bolşevică”  (Michel Ragon, 1971).

-  prezenţa violenţei, în diferite grade, tipuri şi intensităţi în orice regim totalitar;

- identificarea absolută a constructorului cu “conducătorul”, care reprezintă personificarea cea mai înaltă a “binomului monolitic Stat-Partid”.

      “Omul nou” era privit ca un constructor capabil să realizeze ştiinţific “noua societate progresistă”, “expresie a unui stat absolut, a unui stat cu o splendidă arhitectură a legitimităţii şi continuităţii, capabil să înfrunte secolele”. Stalin era gratificat în propaganda sovietică în mod conştient ca fiind “primul arhitect şi constructor al pământului nostru natal sovietic”.

        Hitler, întrebat de ce nu a devenit arhitect, după ce studiase la Viena arhitectura de interior, a răspuns: “Deoarece în schimb am decis să devin arhitectul celui de-al Treilea Reich”;

- arhitectura totalitară se mai caracterizează prin:

• simplificarea retorico-monumentală;

• sfidarea categoriilor spaţiale şi temporale prin scara gigantică “megalomană”;

• utilizarea de “materiale ale veşniciei” pentru a încredinţa posterităţii, deci istoriei, un mesaj peren.

        Albert Speer “arhitectul lui Hitler” pune construcţia de edificii “megalomane” pe seama dorinţei de autoreprezentare a unui suveran, dar mai ales dorinţa născută din necesitatea politică sau religioasă de a “impresiona” propriul popor sau pe adversar. 

        Făcând diferenţe între “valoarea de propagandă” a arhitecturii naţional – socialiste şi arhitectura modernă de prestigiu, Speer consideră că deosebirea dintre acestea nu derivă din politică sau nu e generată de puterea politică ci din puterea economică. El vede realul pericol care ameninţă lumea modernă nu în apariţia unui nou dictator, a unui nou Hitler, ci în dominaţia birocraţiei şi tehnocraţiei: “Mi se pare mai de grabă că suntem pe calea unei noi dictaturi a tehnicii sau a mijloacelor tehnice asupra omului. Acest factor (“factor de fascinaţie”) este cel care joacă azi un nou rol şi acesta sub forma sugestiei pe care tehnica o provoacă şi care ne face să credem că nu vom putea exista în afara procesului tehnologic nestăvilit”. 

        În “Jurnalul de la Spandau” A. Speer scria: “Nu a existat o ideologie a arhitecturii naţional – socialiste, în final conta doar giganticul … . Ideologia era vizibilă în definirea comandei, dar nu în stil.” 

        Aşadar, arhitectura totalitară este definită mai de grabă prin modalităţile practice de aplicare a ideologiilor promovate de puteri şi mai puţin de particularităţile stilistice, formale ale arhitecturii.

     Puterea foloseşte veleităţile “construirii” pentru a se definii şi legitima în istorie, folosind orice instrument abil în concretiza în mod expresiv şi semnificativ suportul fizic care să servească ideologiilor pe care doresc să le impună societăţii.

     Componenta ideologică a arhitecturii de prestigiu domină în chip absolut asupra funcţiunii sale: “un monument arhitectural durabil tinde să sublinieze ideologiile perisabile, dându-le o formă permanentă. Monumentele au funcţie de propagandă, autentificând noul pe criteriile vechi şi propunând  politica actuală ca linie inevitabilă de evoluţie a naţiunii şi ca final al acestei evoluţii” (William J. R. Curtis, 1990).

       Caracterizând arhitectura totalitară din punct de vedere al principiilor estetice prin tendinţa de a produce “obiecte – Kitsch”, Ioan Augustin sublinia următoarele (în “Arhitectura şi Puterea” 1995)): 

• Compoziţia volumetrică a obiectelor de arhitectură oficială este rudimentară;

• Gigantomania lipsită de orice înţeles; proporţii generatoare de monumentalitate surclasate, dispariţia coerenţei parte/întreg:  

        “Aceste obiecte nu sunt făcute pentru a fi contemplate, ci pentru a copleşi, pentru a strivi îndoieli şi pentru a conferii certitudini. Clădirea devine obiect de represiune şi/sau întrupare a ideologiei tutelatoare a dictaturii”.

• Atitudinea antiurbană a arhitecturii Puterii, ruperea totală a punţilor de legătură între edificiu şi oraş (sau mediu), “o arhitectură făcută nu să participe la viaţa oraşului, ci să-l domine”.

• Arhitectura Puterii se ridică împotriva naturii, prin impunerea artificialului (ex.: simetrii riguroase, alungarea vegetaţiei, pieţe dominate exclusiv de construcţii şi vid).

• Arhitectura oficială este o artă ideologizată: “Ea transmite nu un mesaj estetic, ci unul politic”. Arhitectura este readusă la statutul de valoare mijloc, fiind cel mai eficient mijloc de propagandă în dictaturile socialiste.

• Arhitectura sub dictaturi ascunde în sine o fractură: aceea dintre interesul acordat programelor edificiilor şi programele sociale. Puterea se implică mai puţin în tutelarea programelor sociale întrucât acestea nu sunt mijloacele cele mai eficiente pentru propagandă. Dezinteresul se manifestă prin controlarea acestor programe din raţiuni de propagandă, iar nu prin subordonarea lor absolută la estetica oficială.

• Menţinerea sistemului totalitar duce la menţinerea caracterului arhitecturii sale oficiale, pe deasupra diferenţelor clamate în planul ideologiei.

     “Sincronă şi diacronica, arhitectura oficială a dictaturilor parcurge, egală cu sine, timpul şi istoria pe care vrea şi reuşeşte să le ignore”(Ioan augustin, 1995).

      În lucrarea sa “Arhitectura şi Puterea” arh. Ioan Augustin scrie că: “În plan urbanistic, arhitecturile dictatoriale opun masivelor construite imense spaţii goale, ignorând orice proporţii, orice compoziţie urbană … . Acestea nu sunt pieţe ale oraşelor ci ale maselor grupate la parăzi festiviste”.

        În eseul “O analiză comparată a limbajului totalitar în arhitectură”, arh. Mariana Celac face distincţia dintre două tipuri de operaţiuni urbanistice:

1. operaţiunea urbanistică de tip “deliberat” – prin care înţelege o iniţiativă de planificare – proiectare – realizare a unui perimetru într-un oraş care întruneşte următoarele condiţii:

• se desfăşoară într-un interval scurt de timp;

• se desfăşoară pe baza unui plan preelaborat;

• este rezultatul deciziei unei autorităţi de guvernare;

• se încheie prin amenajarea exhaustivă a perimetrului în cauză.

• urbanismul “spontan”: constituite istoric ansamblurile arhitecturale urbane înglobează iniţiative, decizii şi planuri parţiale succesive, asamblate printr-o lentă procedură de “trial and error”.

Iniţiativele urbanistice ale statelor totalitare ale secolului XX împlinesc trei condiţii esenţiale comune:

- apropierea în timp a operaţiilor urbanistice de tip totalitar (după anul1900);

- proceduri de proiectare şi execuţie similare: “declanşate în urma deciziei unei autorităţi – în  multe cazuri la iniţiativa dictatorului – proiectarea  şi execuţia proiectului devin chestiuni de stat, de prestigiu şi mândrie naţională, se supervizează de aproape; în cazul unor regimuri dictatoriale, supervizarea se aseamănă conducerii unei campanii militare”;

dimensiunea vastă a programului şi resursele importante alocate.

       Într-un articol publicat în revista “Arhitectura” (1-6/1992) arh. Doina Cristea porneşte de la întrebarea: “Există o anumită vulnerabilitate a urbanismului în faţa totalitarismului?” încercând apoi să investigheze constantele conceptuale prezente în sistemele totalitare, indiferent de perioada istorică pe care acestea o traversează.

        În acest scop foloseşte schema matafizică a “arhitecturii arhitecturii” propusă de Jacques Derrida.

       Pornind de la postulatul: “Arhitectura are un sens … . Acest sens comandă din exterior structura, sintaxa, forma şi funcţia arhitecturală prin argumente şi principii nonarhitecturale de fundamentare, fondare şi transcendenţă, finalitate. Jacques Derrida pune în evidenţă 4 invarianţi ai arhitecturii (fundamentarea, principiul ierarhic, finalitate, estetica) care traduc postulatul enunţat enunţat mai sus; “aceştia dau valoare semnificativă sau simbolică arhitecturii, alcătuiesc o totalitate coerentă, sunt inseparabili, iar prezenţa lor induce direct sau indirect întreaga teorie şi critică a arhitecturii”. 

      Extrapolând această teorie la “arhitectura urbanismului”, Doina Cristea consideră că totalitarismul ultimelor decenii ale comunismului din ţara noastră “a afectat până la desfigurare sensul urbanismului nu numai prin modificarea parţială a invarianţilor, ci şi prin alterarea legăturilor dintre aceştia, reflectând situaţia generală de criză prin:

- denaturarea legilor locuirii (desfiinţarea dreptului de proprietate, dislocări masive de populaţie, omogenizarea forţată, distrugerea modurilor de locuire precedentă, în esenţă);

- sărăcirea ierarhiei (ierarhia era redusă la contrastul puternic dintre reprezentarea puterii, cât mai fastuoasă şi restul locuirii cât mai omogenă);

- hipertrofierea finalităţii politicului (fapt care a făcut din urbanism un instrument al Puterii, serviciile fiind impuse de un unic comanditar care controlează în exclusivitate toate legile particulare ale locuirii) ;

- îngustări în câmpul esteticii (concepţiile estetice au fost continuu cenzurate de gustul reprezentanţilor puterii şi se manifestau în ansambluri sau obiecte izolate).

“Aceasta ar fi posibila schiţă sumară a modului în care totalitarismul a confiscat urbanismul, memorabil prin înseşi constantele alcătuirii lui conceptuale” susţine Doina Cristea.